Sărbători pascale fericite!

PRETURILE MARFURILOR

Marcarea mărfurilor

1.Elemente de definire a mărcilor

Marca este un "semn susceptibil de reprezentare grafica, servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele apartinând altor persoane"; semn distinctiv si notoriu atribuit de un fabricant sau un distri­buitor unui/mai multor articole/linii/ /game de produse si servicii din portofoliu, destinate comercializarii pe piata (înlesneste identificarea rapida a ofertei firmei si o diferentiaza de ofertele concurentei).

Elementele unei marci includ (exemple de tipuri de nume de marca, branduri):

-nume patronimic (numele fondatorului, initiale, un pseudonim, un patronimic modificat etc.) - Ford (Henry Ford, 1863-1947), Rolls-Royce (Charles Rolls, 1877-1910; Henry Royce, 1863-1933), Renault, Michelin, Daimler, Chrysler (Walter Chrysler, 1875-1940), Adidas (Adolf/Adi Dassler), Boeing (William Boeing, 1881-1956), Harvard (University), Woolworth (Frank Winfield Woolworth, 1852-1919), Tiffany's (Charles Tiffany, 1812-1902), Levi's (Levi Strauss, 1829 -1902), Procter & Gamble (William Procter, James Gamble - 1837, Cincinnati, Ohio), Marks & Spencer, McDonald's, Zepter, Lipton, Hewlett Packard, Saatchi & Saatchi s.a.;

-nume geografic - Borsec, Bucegi, Caraiman, LaDorna, Montblanc, Évian s.a.;

-nume istoric sau mitologic - Napoleon, Midas, Dacia, Unirea, Vampire s.a.;

-o sigla/combinatie de litere si cifre - LG, LM, IBM, BMW, B.U., P&G, BRD, BCR, HBO, MTV, BBC, 3M, 7 UP, 3 Suisses, 8 x 4, 1664 s.a.;

-o expresie sau o asociere de nume: La vache qui rit, Untdelemn de la bunica, SOS Médecin, Milky Way, Uncle Ben's, Head and Shoulders, Ivory Soap (marca populara de sapun, produsa de P&G în SUA, de la 1879) s.a.

-un cuvânt uzual - Lux, Apple, Windows, Elle, Carrefour etc.;

-un nume artificial (spre exemplu, Kodak, creat în 1888 de George Eastman, 1854-1932) sau fantezist;

-o contractie - Dim (de la dimanche);

-un slogan/o deviza, un neologism, 'status' names (Camp Coffee, Gold Dust, Diamond Dyes) etc.

(Nume comercial este numele sub care compania este înregistrata si îsi exercita activitatea comerciala - "semnatura" comerciala a firmei. Expresia "nume de marca" face referire, de regula, la numele institutional - al firmei, în timp ce termenii "marca", "brand" - la produsele/articolele acesteia).

Toate aceste însemne, potrivit legislatiei marcilor, formeaza obiectul unui drept de folosinta exclusiv, pentru o perioada de timp nelimitata, în conditiile legii.

Printre cele mai faimoase produse care au stârnit zâmbete în Marea Britanie sunt detergentul "Colon", hârtia igienica "Krapp" ("porcarie") sau o conserva de peste numita "grated Fanny" ("puscariasa Fanny").

2. Funcţiile mărcilor

Iată o trecere în revistă a funcțiilor unei mărci, menită să vină în sprijinul celor la început de drum, ce abia pornesc o afacere proprie și se gândesc, invariabil, la numele noii companii și a produselor sau serviciilor ce vor fi legate de aceasta.

1. FUNCTIA DE IDENTIFICARE A PRODUSULUI

Marca permite consumatorului să identifice, prin recunoaștere dupa consumul propriu anterior, folosind recomandarea altei persoane sau publicitatea percepută, un produs dintre cele aflate pe piață. De obicei, consumatorul identifică în spatele unei mărci producătorul, chiar dacă această recunoaștere nu se face explicit. Producătorul poate avea insă numele comercial diferit de cel al mărcilor de produse și, în acest caz, aceste mărci nu identifică direct producătorul.

Comerciantul, titularul mărcii, răspunde de calitatea serviciului acordat consumatorilor. Comercianții serioși selecteaza atent produsele si producătorii, evitând astfel deprecierea propriei mărci de comerț, din cauza calității slabe a produselor livrate de producători.

2. FUNCTIA DE PROVENIENTA A PRODUSULUI

Atât la introducerea în consum a produsului de către producator, cât și de către un intermediar comerciant, consumatorul va percepe proveniența produsului, în primul caz, a producătorului, în cel de-al doilea, a comerciantului. Pentru consumator, este interesant cine răaspunde de calitatea produsului, deoarece prin faptul că deținătorul mărcii o aplică pe produs îl asigură în privința calității. Proveniența se leagă de identificarfea în mintea consumatorului a producătorului, identificarea incluzând proveniența.

3. FUNCTIA DE ORGANIZARE A PIETEI

Această funcție este legată de aspectul pe care mărcile îl au ca mijloc legal de identificare a produselor și serviciilor, precum și de rațiunea unei ordini sociale în care concurența participanților pe piață trebuie sa fie una loială, asumată ca răspundere socială.

4. FUNCTIA DE MONOPOL

Marca înregistrată asigură titularului său un drept de monopol asupra acesteia, prin dreptul exclusiv de folosire a titularului, dobândit prin înregistrarea mărcii. Acest drept exclusiv este asigurat și apărat de lege, și aceasta este esența protecției mărcii. Ca urmare, titularul poate interzice terților să folosească pe piață semne identice sau similare cu marca sa inregistrată. În acest scop, legea pune la dispoziția titularului căi și mijloace de apărare.

5. FUNCTIA DE CAPITAL

O marcă înregistrată este un capital. Dacă marca înregistrată este folosită continuu de către titularul său, aceasta poate fi evaluată ca activ necorporal al firmei și poate însemna din acest punct de vedere o parte importantă a proprietații firmei (parte a patrimoniului societații). De asemenea, marca înregistrată poate face obiectul unor tranzacții comerciale prin licențierea dreptului de folosire a acesteia sau prin franciză. Aceasta înseamnă că marca înregistrată poate fi un intrument de piață important.

6. FUNCTIA DE INSTRUMENT STRATEGIC

O marcă înregistrată național în România poate fi înregistrată comunitar printr-o singură cerere depusă la OHIM, Spania, direct în toate statele membre UE (27 de state), precum și în alte state decât cele membre UE, printr-o cerere internațională. Aceasta posibilitate conferă titularului mărcii satisfacerea intereselor sale comerciale în diverse state unde comercializarea produselor urmează a fi apărată prin marcă. Ca urmare, marca este un important instrument strategic de piață, care conferă titularului său o mai mare siguranță și o promovare mai rapidă a produselor sale pe piețe străine.

7. FUNCTIA DE PROTECTIE A CONSUMATORILOR

Prin funcția sa de diferențiere a produselor și serviciilor, dar și prin posibilitatea de identificare a producătorului, marca este un mijloc util consumatorilor de a alege produsele și serviciile de calitate față de altele. În acest scop, marca este mijlocul care leagă consumatorul de produse și servicii, și distinctivitatea mărcii întărește stabilitatea acestei relații. De asemenea, în relația cu consumatorii, marca contribuie la o cale facilă pentru aceștia, în sesizarea unei calitați slabe, pentru produsele și serviciile care o poartă.

8. FUNCTIA DE CALITATE

Dacă produsele sunt de calitate, va crește reputația mărcii și, respectiv, lipsa calitații duce la deprecierea mărcii. Funcția de calitate are componenta de comunicare și componenta de reputație. Componenta de comunicare se referă la perceperea de către consumator a informațiilor privind calitatea produsului. Componenta de reputație se referă la creșterea continuă a încrederii în marcă, la cunoașterea din ce în ce mai largă a mărcii de către public, astfel că aceasta poate deveni notorie.

9. FUNCTIA DE PUBLICITATE

Marca care este atractivă, ușor de pronunțat, cu sonoritate plăcută, ușor de reținut și a început să aibă o anumită reputație, devine un suport de reclamă pentru produsul respectiv. Ca urmare, utilizarea mărcii constituie de fapt un act de reclamă pentru produs. Prin folosirea mărcii in publicitate, se scurtează timpul de aducere la cunoștința consumatorului a caracteristicilor pozitive ale produsului sau serviciului.

10. FUNCTIA DE CONCURENTA

Piața liberă înseamnă concurență. Funcțiile de calitate și publicitate ale mărcii ajută în procesul de concurență. Este de la sine înțeles că marca ajută actelor de concurență loială în piață. Valoarea mărcilor este proporțională cu cantitatea produselor vândute sub marca respectivă. Cumparatorul este gata să plătească mai mult pentru produsul cu o marcă notorie, știind că, per total, calitatea produsului sau serviciului îi va putea aduce economie de timp și bani, sau speră ca aceasta să se întample. Valoarea mărcii este deci proporțională și cu diferența de preț în plus pe care consumatorii și-o asumă. Concurența neloială prin folosirea unor mărci contrafăcute ( mărci identice sau similare cu mărcile înregistrate) constituie o categorie distinctă de încălcări de drepturi. Din acest motiv, legislația de mărci are prevederi foarte exacte, privind imposibilitatea înregistrării unui semn identic sau similar cu o marcă deja înregistrată. În acest fel, legea împiedică concurenții să-și contrafacă mărcile și asigură o ordine socială în privința folosirii mărcilor.

11. FUNCTIA ENERGETICA A MARCII.

Cumparatorul dorește cumpărarea unui produs de calitate. Aceasta este determinată obiectiv întrucât duce la costuri mai reduse în folosirea produsului pe unitatea de timp sau la evitarea pierderii timpului cu remedieri; în total, consumatorul, instinctiv, dorește o economie de energie din partea sa. Fiind un deziderat cu baze științifice, obiective, statistic ar trebui ca acesr concept al mărcii să aiba succes într-o comunitate, întrucât asigura o economie de energie pentru membrii comunității. Bazat pe acest criteriu, o marcă este cu atât mai valoroasă, cu cât conduce la economii mai mari de energie din partea membrilor societații.

3.Clasificarea marcilor. Tipuri de marci

CLASIFICAREA MĂRCILOR 

Există numeroase tipuri de mărci care pot fi adoptate de o organizaţie în funcţie de caracteristicile sale, de imaginea de care beneficiază sau pe care doreşte să şi-o creeze, precum şi ţinîndu-se cont de obiectivele strategice ale organizaţiei:

1.Din punct de vedere al deţinătorului

-marcă de fabrică /serviciu: desemnează producătorul/prestatorul de servicii în ansamblu (exemplu: Dacia, Vacanţa – agenţie de turism); 

-marcă de comerţ : desemnează un distribuitor (exemplu: Domo, Metro); 

-marcă de produs : desemnează un anumit produs (exemplu: zahărul Mărgăritar). 

2.Din punct de vedere al formei structurale

-marcă figurativă: un însemn grafic (exemplu: Shell – scoică); 

-vignetă: un desen sub formă de etichetă care reprezintă emblema şi denumirea deţinătorului (exemplu: Vinurile Dealu Mare); 

-marcă combinată : un semn care este alcătuit din unul sau mai multe simboluri grafice şi unul sau mai multe cuvinte (exemplu: ING Barings Bank - leu). 

-marcă sonoră/auditivă : semnale sonore sau melodii simple asociate cu o organizaţie şi oferta sa (exemplu: Intel); 

-marcă spaţială : însemn tridimensional care simbolizează organizaţia (exemplu: Jaguar).

3.Din punct de vedere al obiectelor reprezentate

-marcă de produs : este asociată unui singur produs (exemplu: pateul Antrefrig);

-marcă de linie : este asociată unei linii de produse (exemplu: Fanta); 

-marcă de gamă : este asociată unei game de produse (exemplu: Coca-Cola, Elmiplant).

4.Din punct de vedere al rolului

-marcă umbrelă: se referă la o gamă variată de produse, comercializate pe pieţe diferite (exemplu: Ana – turism, cofetărie, produse electronice);

-marcă sursă: se referă la mai multe categorii de produse, dar pentru diferenţiere fiecare primeşte şi un calificativ (exemplu: Napolact - îngheţată Napolact, unt de masă Napolact etc.);

-marcă garanţie: se utlizează un însemn pentru toate produsele realizate de firmă care să garanteze calitatea acestora (exemplu: produsele General Motors au menţionate iniţialele GM – Chevrolet GM, Buick GM ).

Tipuri de marca

I.După modul de reprezentare grafică, mărcile pot fi: 

1.Marca verbală - o denumire, un slogan, scrise cu caractere standard.

2.Marca figurativă - un element grafic care nu conţine litere sau cifre.

3.Marca combinată - o denumire scrisă cu o grafică deosebită şi /sau în culori sau o denumire însoţită de un element grafic.

4.Marca tridimensională - marca constituită din forma produsului sau a ambalajului sau orice alt semn specific tridimensional care permite identificarea unui produs sau serviciu

II.După natura solicitanţilor, mărcile pot fi:

1.Marca individuală - marca a cărei solicitant/i este/sunt persoana/e juridică/e sau/şi fizică/e

2.Marca colectivă - marca destinată a servi la deosebirea produselor sau a serviciilor membrilor unei asociaţii de produsele sau serviciile aparţinând altor persoane. Înregistrarea mărcii colective este condiţionată de existenţa şi depunerea unui regulament în care să se indice persoanele şi condiţiile în care acestea sunt îndreptăţite la utilizarea mărcii.

3. Marca de certificare - marca a cărei solicitant este o persoană 2 juridică legal abilitată să exercite exclusiv controlul produselor şi serviciilor în ceea ce priveşte calitatea, materialul, modul de fabricaţie. Pentru depunere sunt necesare cererea, regulamentul de folosire a mărcii de certificare şi autorizaţia sau documentul din care să rezulte exercitarea legală a activităţii de certificare.

4. Codificarea mărfurilor

Codificarea produselor si serviciilor reprezinta operatiunea de transpunere in cod a elementelor esentiale ale acestora.

Codul este o combinatie de elemente simbolice folosite pentru transmiterea unei informatii.

Codul cu bare este o reprezentare grafica a caracterelor numerice sau alfanumerice prin intermediul unor bare albe si negre, cu latimi diferite bine stabilite si grupate.

Principalele coduri cu bare utilizate in comertul international in prezent sunt:

- Codul Universal al Produselor – UPC, folosit in SUA si Canada, este format din 12 caractere.

- Codul European al Articolelor – EAN, este format din 13 caractere.

- Sistemul ISBN se bazeaza pe un cod cu 10 caractere numerice.

- Sistemul de codificare ISSN – folosit pentru publicatiile periodice, denumit numar international standard pentru seriale. Este format din 8 caractere.

- Sistemul de codificare CALRA este folosit in Japonia. Acesta este format din siruri de patrate fiecare fiind divizat in alte 4 patrate.

Codurile de confectionare a etichetelor cu bare sunt specifice produselor comercializate in SUA si in Europa. In Europa ca urmare a reuniunii de la Bruxeles din februarie 1977 s-a adoptat codul cu 17 semne, spre deosebire de cel American care are 13, la acea vreme.

Pentru Romania structura codului EAN este urmatoarea (in sistemul distributiei):

- primele 3 cifre (594) reprezinta prefixul atribuit Romaniei de EAN;

- urmatoarele 4 cifre reprezinta codul national al producatorului (CNP);

- urmatoarele 5 cifre reprezinta codul interfata al produsului (CIP) atribuit de intreprinderea producatoare;

- ultima cifra reprezinta o cheie calculata de intreprindere care poate sa si lipseasca.

De cea mai mare importanta o constituie insa etichetarea marfurilor alimentare care se folosesc zilnic. S-au emis in acest sens norme internationale privind continutul etichetelor pentru marfurile alimentare ale FAO sialte organisme, care prevad obligativitatea urmatorului continut:

1. Denumirea sub care este vandut alimentul;

2. Lista cuprinzand ingredientele, care contine toate ingredientele din alimente in ordinea descrescatoare a cantitatii determinata in momentul introducerii in fabricatie; vitaminele si mineralele adaugate in alimente se mentioneaza in lista cuprinzand ingredientele; aditivii se inscriu in lista cuprinzand ingredientele cu denumirea categoriei, urmata de numele specific sau codul numeric C.E.;

3. Cantitatea din anumite ingrediente sau categorii de ingrediente;

4. Cantitatea neta pentru alimentele preambalate;

5. Data durabilitatii minimale exprimata sub forma „A se consuma de preferinta inainte de ”, daca in data este inclusa ziua; sau „A se consuma de preferinta pana la data”, daca se indica luna si anul sau numai anul; sau, in cazul alimentelor care din punct de vedere microbiologic au un grad inalt de perisabilitate data limita de consum (termenul de valabilitate) exprimata sub forma „expira la data de ”, indicandu-se in ordine ziua, luna si eventual anul, in forma necodificata;

6. Conditiile de pastrare si utilizare, atunci cand acestea necesita indicatii speciale;

7. Denumirea sau denumirea comerciala si sediul producatorului, ambalatorului sau distribuitorului; in cazul produselor din import se inscriu numele si sediul importatorului inregistrat in Romania;

8. Locul de origine sau provenienta a alimentului, daca omiterea acestuia ar fi de natura sa creeze confuzii in gandirea consumatorilor;

9. Instructiuni de utilizare, atunci cand lipsa acestora poate determina o utilizare necorespunzatoare a alimentelor;

10. Concentratia alcoolica pentru bauturile la care aceasta este mai mare de 1,2% in volume;

Etichetarea tuturor alimentelor este obligatorie. Informatiile inscrise pe eticheta nu trebuie sa induca in eroare consumatorii la achizitionarea produselor, in privinta:

- caracteristicilor alimentului si in special a naturii, identitatii, proprietatilor, compozitiei, cantitatii, durabilitatii, originii sau provenientei sale, precum si a metodelor de fabricatie sau de productie;

- atribuirii de efecte sau proprietati alimentelor pe care acestea nu le poseda;

- sugerarii ca alimentul are caracteristici speciale atunci cand in realitate toate produsele similare au astfel de caracteristici.

Etichetarea si metodele prin care aceasta se realizeaza nu trebuie sa atribuie alimentelor proprietati de prevenire, tratare sau vindecare a bolilor sau sa faca referiri la astfel de proprietati; sunt exceptate de la aceasta interdictie apele minerale naturale, precum si orice alimente cu destinatii nutritionale speciale, autorizate in acest sens de Ministerul Sanatatii.

Normele preconizate si in parte aplicate in tarile Uniunii Europene, sunt extrem de stricte, asigurand o buna protectie prin interzicerea inducerii in eroare a consumatorilor, in acest sens fiind obligatorii si detalieri asupra tehnologiei de obtinere.

Certificarea și garantarea produselor și serviciilor

Certificarea și garantarea produselor și serviciilor

Consideraţii generale de certificare a calităţii

Certificarea este totalitatea activităţilor care au scopul de a garanta, prin intervenţia unui organism terţ, îndeplinirea de către o entitate a unor condiţii cuprinse într-un referenţial prestabilit.

Certificarea calităţii a devenit o activitate importantă după elaborarea seriei de standarde internaţionale ISO 9000, adică după elaborarea acestor referenţiale de calitate. 
Certificarea produselor industriale este o acţiune voluntară care are ca obiect atestarea, prin intermediul unui certificat de calificare (conformitate sau calitate), eliberat de către un organism terţ şi independent, că un produs industrial sau un echipament este conform cu standardele sau cu alte specificaţii tehnice. Certificarea conduce la aplicarea unei mărci de conformitate pe produs. Certificatul conţine o parte informativă care descrie caracteristicile impuse, informaţii asupra organismului care a efectuat controalele şi marca de certificare, însoţită de sigla sa. 
Certificarea de produs poate fi obligatorie (pentru produse sau servicii ce pot afecta viaţa, sănătatea sau securitatea persoanelor, respectiv calitatea mediului ambiant) sau facultativ (promovarea comercial pe anumite pieţe etc.).
Certificarea calităţii produselor şi serviciilor în Comunitatea Economică Europeană

Simbolul grafic pentru marca CE

Comunitatea Economică Europeană (CEE) a rezolvat problema certificării produselor global, pe toată aria geografică a acesteia. Soluţia are la bază documentele elaborate în comun în statele membre. Documentele Noua Abordare din mai 1995 şi Actul unic aprobat în 1990, au la bază următoarele concepte fundamentale:

• Produsele fabricate legal într-unul din statele membre pot fi ad ise legal pe piaţa celorlalte state membre; 
• Pentru apărarea intereselor generale urmărite de toate statele membre, gradul de disciplină ce se cere adoptat pentru grupe de produse specifice este limitat la definirea unor cerinţe esenţiale, care exprimă astfel de obiective; 
• Cerinţele esenţiale sunt definite de directive comunitare, pentru a demonstra că şi produsele proprii respectă cerinţele respective;
Corespondenţa produselor la cerinţele prescrise este evidenţiată de aplicarea mărcii CE pe produs. 


sursa

Tipuri de costuri

Tipuri de costuri

Costul reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate într-o perioadă de timp de o entitate, cu scopul obţinerii de produse, lucrări sau servicii, în raport cu obiectul de activitate.

Calculaţia costurilor reprezintă ansamblul operaţiilor de calcul efectuate pentru determinarea costurilor aferente produselor, lucrărilor, serviciilor, activităţilor sau altor obiecte de calculaţie. Obiectul calculaţiei îl reprezintă cheltuielile de exploatare şi producţia pe care le-a ocazionat, determinată pe locuri de cheltuieli şi pe purtători de costuri.

Pentru asigurarea unui conţinut real şi exact al structurii costurilor se aplică următoarele principii:

a. Principiul determinării obiectului de evidenţă şi a unităţii de calculaţie. Obiectul de evidenţă este un mijloc sau un proces economic pentru care se urmăresc în mod distinct cheltuielile de producţie şi se calculează costul de producţie (exemple: un produs, o lucrare, un serviciu, o anumită comandă, un lot de produse un ansamblu de produse etc.). Unitatea de calculaţie este o unitate de măsură naturală, convenţională, care se utilizează la exprimarea volumului fizic al producţiei (exemple: bucăţi, kg, m, to, etc.)

b. Principiul delimitării cheltuielilor şi rezultatelor pe faze ale circuitului economic constă în separarea şi evidenţierea relaţiei cheltuieli-rezultate, la nivelul fiecărui proces economic: aprovizionare, producţie, desfacere.

c. Principiul delimitării cheltuielilor în timp presupune ca includerea

cheltuielilor în costuri să se efectueze în perioada de gestiune căreia îi aparţine.

d. Principiul delimitării cheltuielilor în spaţiu se realizează prin delimitarea cheltuielilor efectuate într-o anumită perioadă de gestiune pe principalele procese sau alte locuri de cheltuieli care le-a ocazionat.

e. Principiul delimitării cheltuielilor privind producţia finită de cheltuielile aferente producţiei neterminate. Producţia finită a parcurs toate fazele procesului tehnologic iar producţia neterminată (care se scade) se găseşte într-un stadiu de prelucrare parţial.

Evenimentele şi tranzacţiile dintr-o entitate, pe diferite stadii de organizare a proceselor economice, determină mai multe tipuri de costuri. 

Costurile se clasifică după mai multe criterii:

a. După stadiile de producţie şi desfacere a unui produs, costurile pot fi: cost de achiziţie, cost de producţie, cost complet, cost de distribuţie (desfacere).

Costul de achiziţie reprezintă totalitatea cheltuielilor făcute de entitate pentru aprovizionarea cu materii prime, mărfuri, imobilizări etc. 

Costul de achiziţie are următoarea structură:

Costul de distribuţie este determinat de activitatea de vânzare (desfacere) şi se concretizează în costuri directe de distribuţie (cheltuieli cu livrarea, cu publicitatea, de ambalare, transport etc.) şi costuri indirecte de distribuţie (cheltuieli generate de funcţionarea departamentului de distribuţie, stocaj, transport, post-vânzare, studii de marketing etc.)

b. După momentul efectuării calculaţiei, costurile pot fi: costuri prestabilite şi costuri efective. Costurile prestabilite sunt stabilite înaintea desfăşurării proceselor economice prin antecalculaţie (calculaţia previzională). Costurile efective sunt stabilite după desfăşurarea proceselor economice prin postcalculaţie (calculaţia efectivă), în scopul stabilirii indicatorilor efectivi.

c. După modul de identificare a cheltuielilor, costurile pot fi: costuri directe şi costuri indirecte. Costurile directe delimitează cheltuielile care pot fi individualizate şi atribuite în mod direct unui produs sau activităţi consumatoare de resurse şi producătoare de rezultate. Costurile indirecte reprezintă cheltuieli delimitate pe produs sau activitate printr-un calcul intermediar de repartizare. Ele au un caracter comun mai multor produse sau activităţi.

d. După comportamentul faţă de evoluţia volumului fizic al producţiei, costurile pot fi: costuri variabile şi costuri fixe. Costurile variabile delimitează acele cheltuieli care îşi modifică volumul în mod corespunzător şi în acelaşi sens cu modificarea volumului producţiei, cheltuielile cresc sau scad proporţional cu creşterea sau descreşterea vomului producţiei (exemple: materiale, salarii, energie etc.). Costurile fixe sunt reprezentate de cheltuieli care sunt relativ contante faţă de variaţiile volumului producţiei (exemple: cheltuieli generale, amortizare, chirii etc.)

e. După modul de decontare sau de imputare, costurile se diferenţiază în: costul produsului şi costul perioadei. 

Costul produsului cuprinde toate cheltuielile asociate şi decontate unui obiect de calculaţie, identificat într-un produs, lucrare sau serviciu. Costul perioadei cuprinde toate cheltuielile recunoscute de rezultatul exerciţiului în care au fost angajate, fără a se relaţiona cu produsul obţinut şi vândut (exemple: cheltuielile generale de administraţie, cheltuielile de desfacere sunt costuri ale perioadei).

Clasificarea cheltuielilor pentru calcularea costurilor

Clasificarea cheltuielilor pentru calcularea costurilor 

Activităţile desfăşurate în cadrul unei entităţi sunt consumatoare de resurse şi producătoare de rezultate. Prin transformarea lor în etalon valoric, consumurile devin cheltuieli iar rezultatele venituri. Astfel, cheltuielile în expresie bănească reprezintă utilizarea de resurse.

Pe măsură ce aceste resurse sunt consumate în vederea obţinerii de produse, lucrări şi servicii, cheltuielile devin costuri. 

Ca urmare, produsele, lucrările şi serviciile devin simultan purtători de costuri şi purtători de rezultate. Orice cheltuială devine şi cost în măsura în care reprezintă un consum de resurse aducător de venituri. 

Calculaţia costurilor face obiectul contabilităţii de gestiune în scopul urmăririi contribuţiei activităţii desfăşurate de entitate la obţinerea rezultatelor. 

Contabilitatea de gestiune reprezintă un al doilea palier pe care este organizat sistemul dualist de contabilitate alături de contabilitatea financiară. 

Contabilitatea financiară înregistrează circuitul informaţiei contabile în scopul determinării rezultatului financiar iar contabilitatea internă de gestiune oferă informaţii pentru calculul şi controlul costurilor şi al rezultatelor analitice pe feluri de produse, lucrări, servicii, subdiviziuni organizatorice. 

Sursa de informaţii pentru calculul costurilor o reprezintă cheltuielile care sunt înregistrate în contabilitate în momentul efectuării lor de către contabilitatea financiară în conturile specifice din clasa 6 de conturi Conturi de cheltuieli. 

Contabilitatea financiară înregistrează cheltuielile pe categorii de activităţi (exploatare, financiară, extraordinară) iar în cadrul lor pe elemente de primare de cheltuieli după natura lor (cheltuieli cu materiile prime, cheltuieli cu materialele consumabile, cheltuieli cu energia şi apa, cheltuieli cu personalul s.a.m.d). 

De aici, cheltuielile încorporabile în costuri sunt preluate de contabilitatea internă de gestiune, structurate după destinaţie, pe activităţi, secţii, faze de fabricaţie, centre de costuri, centre de profit etc. şi sunt prelucrate prin metode şi procedee specifice. 

Cheltuielile încorporabile în costuri sunt cheltuieli dependente de

cost, care formează substanţa acestuia. Ele sunt de regulă cheltuielile de exploatare. 

Cheltuielile neîncorporabile în costuri sunt acele cheltuieli care, deşi înregistrate în contabilitatea financiară după natura lor economică, nu condiţionează realizarea produselor, lucrărilor sau serviciilor şi nu se includ în costuri (de regulă cheltuieli financiare şi extraordinare). 

Clasificarea cheltuielilor se poate realiza după mai multe criterii 

Colectarea cheltuielilor de producţie se prezintă în următoarea succesiune de etape, între care există o strânsă legătură de interdependenţă: 

1. Identificarea categoriilor de cheltuieli aferente producţiei. 

2. Gruparea cheltuielilor pe locuri sau zone de cheltuieli: atelier, secţie, centre de producţie, sector administrativ, sector comercial etc. 

3. Gruparea în cadrul locurilor de cheltuieli pe obiecte de calculaţie: produs, fază lucrare, serviciu, fază de fabricaţie, comandă, lot de produse, operaţie tehnologică etc. 

4. Gruparea în cadrul obiectului de calculaţie pe articole de calculaţie: materii prime şi materiale directe, salarii directe, alte cheltuieli de fabricaţie, cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor, cheltuieli generale ale secţiei etc. 

Zonele de cheltuieli sunt compartimente organizatorice tehnico-productive şi administrative. Obiectul de calculaţie reprezintă diviziunea tehnică şi economică în funcţie de care sunt grupate cheltuielile, în vederea determinării costurilor. 

Articolul de calculaţie reprezintă un element sau mai multe elemente de cheltuieli cu aceeaşi destinaţie sau funcţie economică. 

Nomenclatura tip a articolelor de calculaţie următoarele structuri: 

Cheltuieli pentru sistemul asiguărilor sociale

Tipuri de erori la întocmirea balanței de verificare

Cheltuieli pentru finanțarea acțiunilor socioculturale

sursa: Finanțe și Fiscalitate

Fluxurile de circulație într-o unitate economică

Fluxurile de circulație într-o unitate economică

Fluxurile de circulație într-o unitate economică sunt: informaţional, al mărfurilor, de personal, al clienților

Fluxurile de informațional într-o unitate economică

Fluxul informațional este un ansamblu de principii, metode, mijloace și procedee utilizate într-o unitate pentru culegerea, înregistrarea, prelucrarea, stocarea și/sau transmiterea, analiza și valorificarea informațiilor economice necesare organelor de conducere în vederea luării deciziilor

Instrumente software/pachete care asigură un management automatizat al întregului proces de producție și distribuție sau doar al unei părți a acestuia.

sursa: https://www.academia.edu

Fluxurile de circulație a mărfurilor într-o unitate economică

Procesul tehnologic al unui magazin este considerat un sistem de activităţi principale şi secundare desfăşurate simultan sau succesiv. 

Procesele principale se desfăşoară în sala de vânzare şi sunt reprezentate de toate activităţile care contribuie în mod direct la desfacerea mărfurilor. 

Procesele secundare se desfăşoară în spaţiile auxiliare ale magazinului şi sunt reprezentate de activităţi conexe, de susţinere, facilitare a celor din prima categorie.

I. PROCESE SECUNDARE

a. Recepţia mărfurilor

- preluare de la furnizori;

- dezambalarea;

- verificarea documentelor însoţitoare,

- identificarea mărfurilor;

- controlul cantitativ (numărare, cântărire) şi calitativ (integral sau prin sondaj);

b. Depozitarea mărfurilor

- aşezare în rafturi, pe palete, în stive;

- conservare (păstrare)

- manipulare şi transport;

c. Pregătirea mărfurilor pentru vânzare

- sortare;

- porţionare;

- prelucrare;

- cântărire;

- preambalare şi ambalare;

- marcarea preţului;

- ştergere de praf;

- montare şi alte operaţii care asigură utilitatea produsului

- transportul mărfurilor în sala de vînzare;

II. PROCESE PRINCIPALE

a. Prezentarea şi vânzarea mărfurilor

- repartizarea sortimentului în sala de vânzare;

- expunerea mărfurilor pe mobilier;

- marcarea preţurilor la locul de amplasare pe mobilier;

- oferirea de consultanţă;

- demonstraţii practice la locul de vânzare;

- (uneori) întocmirea, ataşarea bonurilor de plată;

b. Încasarea şi eliberarea mărfurilor

- (uneori) transportul mărfurilor spre casă;

- înregistrarea preţurilor;

- calcularea sumei de plată;

- primirea contravalorii mărfurilor;

- (uneori) ambalarea şi eliberarea mărfurilor;

III. PROCESE SECUNDARE

a. Circulaţia ambalajelor goale

- (uneori) preluarea ambalajelor de la clienţi;

- restituirea sumei de garanție;

- gruparea pe tipuri de ambalaje (cutii, cartoane, recipienți, etc);

- transportul ambalajelor.

Elementele generale ale tehnologiei comerciale se se adaptează la specificul fiecărui tip de magazin.

Fluxurile de circulație ale clienților într-o unitate economică

Fluxul cumpărătorilor cuprinde căile de circulaţie ale acestora de la intrarea în magazin către locurile de vânzare a mărfurilor şi de la acestea la ieşire. 

Întrucât este elementul principal de funcţionalitate a magazinului trebuie să permită accesul comod al cumpărătorilor (intrarea în magazin, alegerea mărfurilor, achitarea, ridicarea lor şi ieşirea din magazin) continuu, fără fragmentări artificiale sau forţate, fără să stânjenească posibilitatea obţinerii unei viziuni de ansamblu asupra întregului sortiment de mărfuri expus în sala de vânzare.

Realizarea culoarelor de circulaţie a cumpărătorilor poate fi considerată optimă în condiţiile în care se respectă un paralelism cu sursele de iluminare în aşa fel încât sursele de lumină să fie stabilite deasupra culoarelor de trecere, stabilind astfel o marcare indirectă a fluxului şi o iluminare uniformă a mărfurilor.

Spaţiile destinate circulaţiei în marile magazine vor fi realizate fără încrucişări şi cu posibilităţi de evacuare rapidă a cumpărătorilor şi personalului în caz de necesitate.

Necesitatea deplasării pe verticală în marile unităţi comerciale este considerată de cumpărători ca o dificultate, deoarece scările rulante şi lifturile nu rezolvă în totalitate fluxul acestora care are un caracter şi o intensitate neuniformă între etaje. Scările rulante sunt cele mai indicate pentru transportul cumpărătorilor pe verticală. Ele se montează perechi şi în sens invers şi permit un flux curent al clienţilor. Încă de pe scara rulantă cumpărătorul poate avea o privire asupra sălii de vânzare.

Factorii care determină fluxurile clienţilor: 

-forma de vânzare practicată;

-mărimea şi forma suprafeţei de vânzare; 

-mărimea şi localizarea căilor de circulaţie;

-particularităţile constructive ale magazinului (dispunerea punctelor fixe - intrări, ieşiri, scări rulante, lifturi);

-dispunerea spaţială a mobilierului comercial în sala de vânzare.

Fluxurile personalului într-o unitate economică

Fluxul personalului este organizat separat de fluxul cumpărătorilor, în cazul magazinelor mari sau moderne, dar se suprapune cu fluxul mărfurilor, accesul personalului se realizează printr-un punct controlat iar circulația personalului spre grupurile sanitare se face pe un circuit secundar.

.
sursa: https://www.scribd.com/document/88676856/Fluxul-de-circulatie;
https://www.academia.edu/23737583/Sisteme_informatice_pentru_gestionarea_marfurilor_subproduselor_si_componentelor

Standardizarea produselor și serviciilor HACCP

Standardizarea produselor și serviciilor HACCP

Acronimul HACCP își are originea în limba engleză și presupune o identificare sistemică a riscurilor și a metodelor de prevenire a riscurilor asociate cu industria alimentară.

Definiție HACCP este un ghid de bune practici de igienă impus de legislația românească în concordanță cu directivele Comisiei Europene care conține o serie de principii și proceduri de siguranță alimentară ce trebuiesc aplicate de operatorii economici pentru a preveni îmbolnăvirea populației.

HACCP – integrarea în standardizare și reglementare legală

Sistemul HACCP a devenit treptat, la nivel mondial, sinonim cu siguranța alimentară iar de câțiva ani este integrat direct în cadrul reglementarilor naționale specifice.

Metodologia HACCP este considerată referință pentru o serie de organizații de anvergură, cum ar fi IFS (International Food Standard) sau BRC (British Retail Consortium) a devenit un referențial pentru producătorii și furnizorii de produse alimentare, normele sistemului trebuind a fi respectate cu strictețe pentru ca aceștia să fie integrați marilor lanțuri de distribuție.

Sistemul HACCP a fost folosit ca inspirație pentru crearea unor standarde naționale, cum ar fi, spre exemplu, standardul danez DS 3027 (se bazează pe HACCP), standardul marocan NM 08.0.002 (sistem de management al siguranței alimentare – cerințe), reglementarea franceza FD V01-006 etc

Comisia Codex Alimentarius, organismul internațional care fundamentează standardizarea alimentară supravegheat de către agențiile UN, Organizația pentru Alimente și Agricultură (Food and Agriculture Organization –FAO ) cât și Organizația Mondială a Sănătății (World Health Organization –WHO) recomandă adoptarea pe scară largă a metodologiei HACCP.

În prezent, cei mai importanți jucători pe piața alimentară (distribuitori, fabricanți, prestatori de servicii) cer ca furnizorii lor să desfășoare programe de siguranță alimentară bazate pe HACCP.

De asemenea, ei solicită ca produsele nealimentare și serviciile primite din partea terților să fie compatibile cu propriul lor program HACCP.

Sistemul HACCP este o lucrare scrisă care conține o serie de principii și proceduri ce trebuiesc implementate de toți operatorii economici care activează în industria alimentației publice pentru a preveni îmbolnăvirea populației. Printre aceste proceduri se numără procedura de autocontrol, procedura de rechemare de pe piață a produselor neconforme sau procedurile de igienizare.

Acest plan de igienă alimentară și siguranța alimentului este impus de lege pentru restaurante, shaormerii, patiserii, cofetării, covrigării, magazine alimentare, pizzerii, cafenele, baruri, pub-uri, cluburi, etc. în general tuturor agenților economici care activează în industria alimentației publice și care servesc publicului larg băuturi sau produse alimentare.

Normele de igienă aplicabile pentru principalele categorii de activitate:

Plan HACCP Restaurant: conform legislației în vigoare, un set de reguli de igienă alimentară ce trebuiesc respectate și aplicate de restaurante. În acest plan se identifică potențiale riscuri de contaminare a alimentelor și/sau a băuturilor și se elaborează o serie de măsuri pentru prevenirea acestor riscuri; sunt nuanțate și regulile de igienă ce trebuiesc respectate de angajați și personalul de la bucătărie. 

Plan HACCP Shaormerie/Fast-Food: se axează în principal pe regulile de igienă a alimentului și anume procesarea, pregătirea și servirea produselor specifice. Sunt prezentate o serie de măsuri preventive de igienă care ating întregul lanț de procesare, transport și servire a produselor specifice.

Plan HACCP Cofetărie/Patiserie: se concentrează pe identificarea riscurilor și elaborarea măsurilor de prevenire a acestor riscuri în ceea ce privește procedurile de transport și procesare a materiilor prime și vânzarea produselor finite. Se au în vedere norme de siguranță alimentară ce trebuiesc aplicate de personalul implicat în acest proces.

Plan HACCP Bar/Cafenea: se identifică riscurile și se elaborează metode de combatere a acestor riscuri în ceea ce privește transportul, recepția și servirea băuturilor și a alimentelor; și norme de siguranță alimentară ce trebuiesc aplicate de personalul implicat în acest proces.

Plan HACCP Măcelărie: conține o serie de proceduri ce trebuiesc respectate și implementate pentru a evita îmbolnăvirea populației. Printre aceste proceduri se numără, procedura de tranșare, procedura de etichetare și stabilire a tras abilității produselor, procedura de autocontrol și procedura de igienizare. Având în vedere riscul ridicat de contaminare cu virusuri și bacterii patogene a cărnii proaspete, se recomandă ca măcelăriile să implementeze sistemic toate normele de igienă alimentare impuse de legislația în vigoare.

Reglementări legislative privind calitatea produselor şi serviciilor

Reglementări legislative privind calitatea produselor şi serviciilor

Principalele acte normative:

- Ordonanța Guvernului nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor, care stabileşte cadrul legislativ şi instituţional, amendată şi modificată prin Ordonanţe ale Guvernului şi legi ulterioare; 

- Hotărârea Guvernului nr.251/1994 de înfiinţare a consiliilor consultative de protecţie a consumatorilor; 

- Hotărârea Guvernului nr.625/1999 de înfiinţare a Centrului Național pentru Încercarea şi Expertizarea Produselor - LAREX; 

- Ordonanța Guvernului nr.106/1999 privind contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale, aprobată prin legea nr.60/2002; 

- Ordonanţa Guvernului nr.88/2000 privind crearea cadrului juridic pentru înfiinţarea Centrului de Consultanţă şi Informare a Consumatorilor; 

- Legea nr.123/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți şi consumatori, modificată prin legea 65/2002; 

- Legea nr.148/2000 privind publicitatea, modificată şi completată prin legea nr.283/2002; 

- Hotărârea Guvernului nr. 681/2001 privind înființarea, organizarea şi funcționarea Comitetului Interministerial pentru Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor; 

- Hotărârea Guvernului nr.574/2001 pentru aprobarea Strategiei ANPC pe perioada 2001-2004; 

- Legea nr.37/2002 care aprobă O.G. nr.58/2000 ce conține prevederile Directivei nr.92/59/EC privind securitatea generală a produselor şi O.G. nr.87/2000 ce conține prevederile Directivei nr.85/374/EC privind răspunderea producătorilor pentru defectele produselor; 

- Legea nr.322/2002 de aprobare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.146/2001 pentru completarea O.G. nr.21/1992 privind protecția consumatorilor; 

- Hotărârea nr. 403/2002 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 329/2001 privind importul și comercializarea unor produse folosite;

- Hotărârea Guvernului nr.409/2002 privind controalele de conformitate cu reglementările privind securitatea produselor;

- Hotărârea Guvernului nr.755/2003 de stabilire a atribuțiilor ANPC.

despre ANPC