11 aprilie 2019

Tipuri de costuri

Tipuri de costuri

Costul reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate într-o perioadă de timp de o entitate, cu scopul obţinerii de produse, lucrări sau servicii, în raport cu obiectul de activitate.
Calculaţia costurilor reprezintă ansamblul operaţiilor de calcul efectuate pentru determinarea costurilor aferente produselor, lucrărilor, serviciilor, activităţilor sau altor obiecte de calculaţie. Obiectul calculaţiei îl reprezintă cheltuielile de exploatare şi producţia pe care le-a ocazionat, determinată pe locuri de cheltuieli şi pe purtători de costuri.
Pentru asigurarea unui conţinut real şi exact al structurii costurilor se aplică următoarele principii:
a. Principiul determinării obiectului de evidenţă şi a unităţii de calculaţie. Obiectul de evidenţă este un mijloc sau un proces economic pentru care se urmăresc în mod distinct cheltuielile de producţie şi se calculează costul de producţie (exemple: un produs, o lucrare, un serviciu, o anumită comandă, un lot de produse un ansamblu de produse etc.). Unitatea de calculaţie este o unitate de măsură naturală, convenţională, care se utilizează la exprimarea volumului fizic al producţiei (exemple: bucăţi, kg, m, to, etc.)
b. Principiul delimitării cheltuielilor şi rezultatelor pe faze ale circuitului economic constă în separarea şi evidenţierea relaţiei cheltuieli-rezultate, la nivelul fiecărui proces economic: aprovizionare, producţie, desfacere.
c. Principiul delimitării cheltuielilor în timp presupune ca includerea
cheltuielilor în costuri să se efectueze în perioada de gestiune căreia îi aparţine.
d. Principiul delimitării cheltuielilor în spaţiu se realizează prin delimitarea cheltuielilor efectuate într-o anumită perioadă de gestiune pe principalele procese sau alte locuri de cheltuieli care le-a ocazionat.
e. Principiul delimitării cheltuielilor privind producţia finită de cheltuielile aferente producţiei neterminate. Producţia finită a parcurs toate fazele procesului tehnologic iar producţia neterminată (care se scade) se găseşte într-un stadiu de prelucrare parţial.
Evenimentele şi tranzacţiile dintr-o entitate, pe diferite stadii de organizare a proceselor economice, determină mai multe tipuri de costuri. 

Costurile se clasifică după mai multe criterii:
a. După stadiile de producţie şi desfacere a unui produs, costurile pot fi: cost de achiziţie, cost de producţie, cost complet, cost de distribuţie (desfacere).
Costul de achiziţie reprezintă totalitatea cheltuielilor făcute de entitate pentru aprovizionarea cu materii prime, mărfuri, imobilizări etc. 
Costul de achiziţie are următoarea structură:



Costul de distribuţie este determinat de activitatea de vânzare (desfacere) şi se concretizează în costuri directe de distribuţie (cheltuieli cu livrarea, cu publicitatea, de ambalare, transport etc.) şi costuri indirecte de distribuţie (cheltuieli generate de funcţionarea departamentului de distribuţie, stocaj, transport, post-vânzare, studii de marketing etc.)
b. După momentul efectuării calculaţiei, costurile pot fi: costuri prestabilite şi costuri efective. Costurile prestabilite sunt stabilite înaintea desfăşurării proceselor economice prin antecalculaţie (calculaţia previzională). Costurile efective sunt stabilite după desfăşurarea proceselor economice prin postcalculaţie (calculaţia efectivă), în scopul stabilirii indicatorilor efectivi.
c. După modul de identificare a cheltuielilor, costurile pot fi: costuri directe şi costuri indirecte. Costurile directe delimitează cheltuielile care pot fi individualizate şi atribuite în mod direct unui produs sau activităţi consumatoare de resurse şi producătoare de rezultate. Costurile indirecte reprezintă cheltuieli delimitate pe produs sau activitate printr-un calcul intermediar de repartizare. Ele au un caracter comun mai multor produse sau activităţi.
d. După comportamentul faţă de evoluţia volumului fizic al producţiei, costurile pot fi: costuri variabile şi costuri fixe. Costurile variabile delimitează acele cheltuieli care îşi modifică volumul în mod corespunzător şi în acelaşi sens cu modificarea volumului producţiei, cheltuielile cresc sau scad proporţional cu creşterea sau descreşterea vomului producţiei (exemple: materiale, salarii, energie etc.). Costurile fixe sunt reprezentate de cheltuieli care sunt relativ contante faţă de variaţiile volumului producţiei (exemple: cheltuieli generale, amortizare, chirii etc.)
e. După modul de decontare sau de imputare, costurile se diferenţiază în: costul produsului şi costul perioadei. 
Costul produsului cuprinde toate cheltuielile asociate şi decontate unui obiect de calculaţie, identificat într-un produs, lucrare sau serviciu. Costul perioadei cuprinde toate cheltuielile recunoscute de rezultatul exerciţiului în care au fost angajate, fără a se relaţiona cu produsul obţinut şi vândut (exemple: cheltuielile generale de administraţie, cheltuielile de desfacere sunt costuri ale perioadei).

Clasificarea cheltuielilor pentru calcularea costurilor

Clasificarea cheltuielilor pentru calcularea costurilor 

Activităţile desfăşurate în cadrul unei entităţi sunt consumatoare de resurse şi producătoare de rezultate. Prin transformarea lor în etalon valoric, consumurile devin cheltuieli iar rezultatele venituri. Astfel, cheltuielile în expresie bănească reprezintă utilizarea de resurse.
Pe măsură ce aceste resurse sunt consumate în vederea obţinerii de produse, lucrări şi servicii, cheltuielile devin costuri. 
Ca urmare, produsele, lucrările şi serviciile devin simultan purtători de costuri şi purtători de rezultate. Orice cheltuială devine şi cost în măsura în care reprezintă un consum de resurse aducător de venituri. 
Calculaţia costurilor face obiectul contabilităţii de gestiune în scopul urmăririi contribuţiei activităţii desfăşurate de entitate la obţinerea rezultatelor. 
Contabilitatea de gestiune reprezintă un al doilea palier pe care este organizat sistemul dualist de contabilitate alături de contabilitatea financiară. 
Contabilitatea financiară înregistrează circuitul informaţiei contabile în scopul determinării rezultatului financiar iar contabilitatea internă de gestiune oferă informaţii pentru calculul şi controlul costurilor şi al rezultatelor analitice pe feluri de produse, lucrări, servicii, subdiviziuni organizatorice. 
Sursa de informaţii pentru calculul costurilor o reprezintă cheltuielile care sunt înregistrate în contabilitate în momentul efectuării lor de către contabilitatea financiară în conturile specifice din clasa 6 de conturi Conturi de cheltuieli. 
Contabilitatea financiară înregistrează cheltuielile pe categorii de activităţi (exploatare, financiară, extraordinară) iar în cadrul lor pe elemente de primare de cheltuieli după natura lor (cheltuieli cu materiile prime, cheltuieli cu materialele consumabile, cheltuieli cu energia şi apa, cheltuieli cu personalul s.a.m.d). 
De aici, cheltuielile încorporabile în costuri sunt preluate de contabilitatea internă de gestiune, structurate după destinaţie, pe activităţi, secţii, faze de fabricaţie, centre de costuri, centre de profit etc. şi sunt prelucrate prin metode şi procedee specifice. 
Cheltuielile încorporabile în costuri sunt cheltuieli dependente de
cost, care formează substanţa acestuia. Ele sunt de regulă cheltuielile de exploatare. 
Cheltuielile neîncorporabile în costuri sunt acele cheltuieli care, deşi înregistrate în contabilitatea financiară după natura lor economică, nu condiţionează realizarea produselor, lucrărilor sau serviciilor şi nu se includ în costuri (de regulă cheltuieli financiare şi extraordinare). 

Clasificarea cheltuielilor se poate realiza după mai multe criterii 

Colectarea cheltuielilor de producţie se prezintă în următoarea succesiune de etapeîntre care există o strânsă legătură de interdependenţă: 
1. Identificarea categoriilor de cheltuieli aferente producţiei. 
2. Gruparea cheltuielilor pe locuri sau zone de cheltuieli: atelier, secţie, centre de producţie, sector administrativ, sector comercial etc. 
3. Gruparea în cadrul locurilor de cheltuieli pe obiecte de calculaţie: produs, fază lucrare, serviciu, fază de fabricaţie, comandă, lot de produse, operaţie tehnologică etc. 
4. Gruparea în cadrul obiectului de calculaţie pe articole de calculaţie: materii prime şi materiale directe, salarii directe, alte cheltuieli de fabricaţie, cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor, cheltuieli generale ale secţiei etc. 

Zonele de cheltuieli sunt compartimente organizatorice tehnico-productive şi administrative. Obiectul de calculaţie reprezintă diviziunea tehnică şi economică în funcţie de care sunt grupate cheltuielile, în vederea determinării costurilor. 
Articolul de calculaţie reprezintă un element sau mai multe elemente de cheltuieli cu aceeaşi destinaţie sau funcţie economică. 
Nomenclatura tip a articolelor de calculaţie următoarele structuri: 





03 aprilie 2019

Cheltuieli pentru finanțarea acțiunilor socioculturale













sursa: Finanțe și Fiscalitate

Fluxurile de circulație într-o unitate economică

Fluxurile de circulație într-o unitate economică



Fluxurile de circulație într-o unitate economică sunt: informaţional, al mărfurilor, de personal, al clienților

Fluxurile de informațional într-o unitate economică


Fluxul informațional este un ansamblu de principii, metode, mijloace și procedee utilizate într-o unitate pentru culegerea, înregistrarea, prelucrarea, stocarea și/sau transmiterea, analiza și valorificarea informațiilor economice necesare organelor de conducere în vederea luării deciziilor

Instrumente software/pachete care asigură un management automatizat al întregului proces de producție și distribuție sau doar al unei părți a acestuia.


sursa: https://www.academia.edu

Fluxurile de circulație a mărfurilor într-o unitate economică


Procesul tehnologic al unui magazin este considerat un sistem de activităţi principale şi secundare desfăşurate simultan sau succesiv. 

Procesele principale se desfăşoară în sala de vânzare şi sunt reprezentate de toate activităţile care contribuie în mod direct la desfacerea mărfurilor. 

Procesele secundare se desfăşoară în spaţiile auxiliare ale magazinului şi sunt reprezentate de activităţi conexe, de susţinere, facilitare a celor din prima categorie.


I. PROCESE SECUNDARE

a. Recepţia mărfurilor

- preluare de la furnizori;

- dezambalarea;
- verificarea documentelor însoţitoare,
- identificarea mărfurilor;
- controlul cantitativ (numărare, cântărire) şi calitativ (integral sau prin sondaj);
b. Depozitarea mărfurilor
- aşezare în rafturi, pe palete, în stive;
- conservare (păstrare)
- manipulare şi transport;
c. Pregătirea mărfurilor pentru vânzare
- sortare;
- porţionare;
- prelucrare;
- cântărire;
- preambalare şi ambalare;
- marcarea preţului;
- ştergere de praf;
- montare şi alte operaţii care asigură utilitatea produsului
- transportul mărfurilor în sala de vînzare;

II. PROCESE PRINCIPALE
a. Prezentarea şi vânzarea mărfurilor
- repartizarea sortimentului în sala de vânzare;
- expunerea mărfurilor pe mobilier;
- marcarea preţurilor la locul de amplasare pe mobilier;
- oferirea de consultanţă;
- demonstraţii practice la locul de vânzare;
- (uneori) întocmirea, ataşarea bonurilor de plată;
b. Încasarea şi eliberarea mărfurilor
- (uneori) transportul mărfurilor spre casă;
- înregistrarea preţurilor;
- calcularea sumei de plată;
- primirea contravalorii mărfurilor;
- (uneori) ambalarea şi eliberarea mărfurilor;

III. PROCESE SECUNDARE
a. Circulaţia ambalajelor goale
- (uneori) preluarea ambalajelor de la clienţi;
- restituirea sumei de garanție;
- gruparea pe tipuri de ambalaje (cutii, cartoane, recipienți, etc);
- transportul ambalajelor.

Elementele generale ale tehnologiei comerciale se se adaptează la specificul fiecărui tip de magazin.

Fluxurile de circulație ale clienților într-o unitate economică

Fluxul cumpărătorilor cuprinde căile de circulaţie ale acestora de la intrarea în magazin către locurile de vânzare a mărfurilor şi de la acestea la ieşire. 
Întrucât este elementul principal de funcţionalitate a magazinului trebuie să permită accesul comod al cumpărătorilor (intrarea în magazin, alegerea mărfurilor, achitarea, ridicarea lor şi ieşirea din magazin) continuu, fără fragmentări artificiale sau forţate, fără să stânjenească posibilitatea obţinerii unei viziuni de ansamblu asupra întregului sortiment de mărfuri expus în sala de vânzare.
Realizarea culoarelor de circulaţie a cumpărătorilor poate fi considerată optimă în condiţiile în care se respectă un paralelism cu sursele de iluminare în aşa fel încât sursele de lumină să fie stabilite deasupra culoarelor de trecere, stabilind astfel o marcare indirectă a fluxului şi o iluminare uniformă a mărfurilor.
Spaţiile destinate circulaţiei în marile magazine vor fi realizate fără încrucişări şi cu posibilităţi de evacuare rapidă a cumpărătorilor şi personalului în caz de necesitate.
Necesitatea deplasării pe verticală în marile unităţi comerciale este considerată de cumpărători ca o dificultate, deoarece scările rulante şi lifturile nu rezolvă în totalitate fluxul acestora care are un caracter şi o intensitate neuniformă între etaje. Scările rulante sunt cele mai indicate pentru transportul cumpărătorilor pe verticală. Ele se montează perechi şi în sens invers şi permit un flux curent al clienţilor. Încă de pe scara rulantă cumpărătorul poate avea o privire asupra sălii de vânzare.
Factorii care determină fluxurile clienţilor: 
-forma de vânzare practicată;
-mărimea şi forma suprafeţei de vânzare; 
-mărimea şi localizarea căilor de circulaţie;
-particularităţile constructive ale magazinului (dispunerea punctelor fixe - intrări, ieşiri, scări rulante, lifturi);
-dispunerea spaţială a mobilierului comercial în sala de vânzare.

Fluxurile personalului într-o unitate economică

Fluxul personalului este organizat separat de fluxul cumpărătorilor, în cazul magazinelor mari sau moderne, dar se suprapune cu fluxul mărfurilor, accesul personalului se realizează printr-un punct controlat iar circulația personalului spre grupurile sanitare se face pe un circuit secundar.




.
sursa: https://www.scribd.com/document/88676856/Fluxul-de-circulatie;
https://www.academia.edu/23737583/Sisteme_informatice_pentru_gestionarea_marfurilor_subproduselor_si_componentelor

02 aprilie 2019

Standardizarea produselor și serviciilor HACCP

Standardizarea produselor și serviciilor HACCP

Acronimul HACCP își are originea în limba engleză și presupune o identificare sistemică a riscurilor și a metodelor de prevenire a riscurilor asociate cu industria alimentară.

Definiție HACCP este un ghid de bune practici de igienă impus de legislația românească în concordanță cu directivele Comisiei Europene care conține o serie de principii și proceduri de siguranță alimentară ce trebuiesc aplicate de operatorii economici pentru a preveni îmbolnăvirea populației.

HACCP – integrarea în standardizare și reglementare legală

Sistemul HACCP a devenit treptat, la nivel mondial, sinonim cu siguranța alimentară iar de câțiva ani este integrat direct în cadrul reglementarilor naționale specifice.
Metodologia HACCP este considerată referință pentru o serie de organizații de anvergură, cum ar fi IFS (International Food Standard) sau BRC (British Retail Consortium) a devenit un referențial pentru producătorii și furnizorii de produse alimentare, normele sistemului trebuind a fi respectate cu strictețe pentru ca aceștia să fie integrați marilor lanțuri de distribuție.
Sistemul HACCP a fost folosit ca inspirație pentru crearea unor standarde naționale, cum ar fi, spre exemplu, standardul danez DS 3027 (se bazează pe HACCP), standardul marocan NM 08.0.002 (sistem de management al siguranței alimentare – cerințe), reglementarea franceza FD V01-006 etc
Comisia Codex Alimentarius, organismul internațional care fundamentează standardizarea alimentară supravegheat de către agențiile UN, Organizația pentru Alimente și Agricultură (Food and Agriculture Organization –FAO ) cât și Organizația Mondială a Sănătății (World Health Organization –WHO) recomandă adoptarea pe scară largă a metodologiei HACCP.

În prezent, cei mai importanți jucători pe piața alimentară (distribuitori, fabricanți, prestatori de servicii) cer ca furnizorii lor să desfășoare programe de siguranță alimentară bazate pe HACCP.
De asemenea, ei solicită ca produsele nealimentare și serviciile primite din partea terților să fie compatibile cu propriul lor program HACCP.

Sistemul HACCP este o lucrare scrisă care conține o serie de principii și proceduri ce trebuiesc implementate de toți operatorii economici care activează în industria alimentației publice pentru a preveni îmbolnăvirea populației. Printre aceste proceduri se numără procedura de autocontrol, procedura de rechemare de pe piață a produselor neconforme sau procedurile de igienizare.
Acest plan de igienă alimentară și siguranța alimentului este impus de lege pentru restaurante, shaormerii, patiserii, cofetării, covrigării, magazine alimentare, pizzerii, cafenele, baruri, pub-uri, cluburi, etc. în general tuturor agenților economici care activează în industria alimentației publice și care servesc publicului larg băuturi sau produse alimentare.

Normele de igienă aplicabile pentru principalele categorii de activitate:

Plan HACCP Restaurant: conform legislației în vigoare, un set de reguli de igienă alimentară ce trebuiesc respectate și aplicate de restaurante. În acest plan se identifică potențiale riscuri de contaminare a alimentelor și/sau a băuturilor și se elaborează o serie de măsuri pentru prevenirea acestor riscuri; sunt nuanțate și regulile de igienă ce trebuiesc respectate de angajați și personalul de la bucătărie. 
Plan HACCP Shaormerie/Fast-Food: se axează în principal pe regulile de igienă a alimentului și anume procesarea, pregătirea și servirea produselor specifice. Sunt prezentate o serie de măsuri preventive de igienă care ating întregul lanț de procesare, transport și servire a produselor specifice.
Plan HACCP Cofetărie/Patiserie: se concentrează pe identificarea riscurilor și elaborarea măsurilor de prevenire a acestor riscuri în ceea ce privește procedurile de transport și procesare a materiilor prime și vânzarea produselor finite. Se au în vedere norme de siguranță alimentară ce trebuiesc aplicate de personalul implicat în acest proces.
Plan HACCP Bar/Cafenea: se identifică riscurile și se elaborează metode de combatere a acestor riscuri în ceea ce privește transportul, recepția și servirea băuturilor și a alimentelor; și norme de siguranță alimentară ce trebuiesc aplicate de personalul implicat în acest proces.
Plan HACCP Măcelărie: conține o serie de proceduri ce trebuiesc respectate și implementate pentru a evita îmbolnăvirea populației. Printre aceste proceduri se numără, procedura de tranșare, procedura de etichetare și stabilire a tras abilității produselor, procedura de autocontrol și procedura de igienizare. Având în vedere riscul ridicat de contaminare cu virusuri și bacterii patogene a cărnii proaspete, se recomandă ca măcelăriile să implementeze sistemic toate normele de igienă alimentare impuse de legislația în vigoare.

Reglementări legislative privind calitatea produselor şi serviciilor


Reglementări legislative privind calitatea produselor şi serviciilor

Principalele acte normative:


- Ordonanța Guvernului nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor, care stabileşte cadrul legislativ şi instituţional, amendată şi modificată prin Ordonanţe ale Guvernului şi legi ulterioare; 
- Hotărârea Guvernului nr.251/1994 de înfiinţare a consiliilor consultative de protecţie a consumatorilor; 
- Hotărârea Guvernului nr.625/1999 de înfiinţare a Centrului Național pentru Încercarea şi Expertizarea Produselor - LAREX; 
- Ordonanța Guvernului nr.106/1999 privind contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale, aprobată prin legea nr.60/2002; 
- Ordonanţa Guvernului nr.88/2000 privind crearea cadrului juridic pentru înfiinţarea Centrului de Consultanţă şi Informare a Consumatorilor
- Legea nr.123/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți şi consumatori, modificată prin legea 65/2002; 
- Legea nr.148/2000 privind publicitatea, modificată şi completată prin legea nr.283/2002; 
- Hotărârea Guvernului nr. 681/2001 privind înființarea, organizarea şi funcționarea Comitetului Interministerial pentru Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor; 
- Hotărârea Guvernului nr.574/2001 pentru aprobarea Strategiei ANPC pe perioada 2001-2004; 
- Legea nr.37/2002 care aprobă O.G. nr.58/2000 ce conține prevederile Directivei nr.92/59/EC privind securitatea generală a produselor şi O.G. nr.87/2000 ce conține prevederile Directivei nr.85/374/EC privind răspunderea producătorilor pentru defectele produselor; 
- Legea nr.322/2002 de aprobare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.146/2001 pentru completarea O.G. nr.21/1992 privind protecția consumatorilor; 
- Hotărârea nr. 403/2002 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 329/2001 privind importul și comercializarea unor produse folosite;
- Hotărârea Guvernului nr.409/2002 privind controalele de conformitate cu reglementările privind securitatea produselor;
- Hotărârea Guvernului nr.755/2003 de stabilire a atribuțiilor ANPC.

despre ANPC