Organizarea structurală a întreprinderii

 

Organizarea structurală a întreprinderii

 

Organizarea structurală preia rezultatele organizării procesuale – funcţiunile, activităţile, atribuţiile şi sarcinile – încadrându-le în structuri organizatorice adecvate caracteristicilor şi posibilităţilor fiecărei unităţi economice în parte.

            Structura organizatorică este definită ca fiind ansamblu persoanelor, al subdiviziunilor organizatorice şi al relaţiilor dintre acestea, astfel constituite încât, să asigure premisele organizatorice adecvate realizării obiectivelor prestabilite.

            Structura organizatorică este un subsistem important al sistemului de management. Ea prezintă două mari părţi:

• structura de conducere sau funcţională;
• structura de producţie sau operaţională.

            Structura de conducere (funcţională) reuneşte ansamblul persoanelor, compartimentelor şi relaţiilor organizaţionale astfel constituite şi plasate încât să asigure condiţiile economice, tehnice şi de personal necesare desfăşurării procesului managerial şi a proceslor de execuţie.

            Structura de producţie (operaţională) este alcătuită din ansamblul persoanelor, compartimentelor şi relaţiilor organizaţionale constituite în vederea realizării directe a obiectului de activitate al firmei.

            Atât la nivelul structurii de conducere, cât şi la cea de producţie, se regăsesc componentele primare, care definite de la simplu la complex sunt:

1.        postul;

2.        funcţia;

3.        compartimentul;

4.        relaţiile organizatorice;

5.        nivelul ierarhic;

6.        ponderea ierarhică.

1.        Postul

            Postul este alcătuit din ansamblul obiectivelor, sarcinilor competenţelor şi responsabilităţilor desemnate pe anumite perioade, fiecărui component al firmei. Postul reprezintă elementul de bază al structurii organizatorice în funcţie de care construcţia acesteia este mai mult sau mai puţin raţională.

            Obiectivele postului se regăsesc în sistemul piramidal al obiectivelor firmei, ca obiective individuale. Prin realizarea şi combinarea lor succesivă se asigură realizarea scopului final al firmei.

            Pentru realizarea obiectivelor, titularului de post îi sunt conferite sarcini şi atribuţii.

            Adaptarea firmei la exigenţele mediului solicită ca aceste componente primare ale structurii să fie astfel concepute încât să asigure joncţiunea rapidă cu ansamblu. De aceea, postul trebuie să fie dinamic şi flexibil pentru obţinerea unei funcţionări eficiente.

            O altă componentă a postului, care exprimă limitele în cadrul cărora titularii de post au dreptul să acţioneze în vederea realizării obiectivelor individuale, este competenţa organizaţională sau autoritatea formală. Aceasta se acordă titularului de post fiind oficializată prin reglementări, norme, acte interne ale unităţii, decizii ale conducerii etc.

În funcţie de domeniul în care se exercită, autoritatea formală poate fi:

• ierarhică;
• funcţională.

Autoritate ierarhică, acţionează asupra persoanelor. Se concretizează în declanşarea unor acţiuni sau decizii exprimând ce? şi când? trebuie realizate, fiind asemănătoare puterii executive. Acest tip de autoritate se exercită în domeniul operaţional.

Autoritate funcţională, este exercitată asupra unor activităţi. Se materializează în proceduri, indicaţii metodologice care exprimă cum? trebuie executate diferite activităţi ale unităţii. Se exercită în domeniul funcţional şi poate fi asemănată puterii legislative.

            În afara autorităţii formale, titularii postului trebuie să dispună şi de competenţă sau autoritate profesională.

            Autoritatea profesională este exprimată la nivelul de pregătire şi experienţa de care dispune o persoană şi prin care dobândeşte recunoaşterea meritelor şi a contribuţiei personale la realizarea obiectivelor derivate şi generale, de către ceilalţi componenţi ai structurii organizatorice.

            Responsabilitatea este obligaţia de a îndeplini anumite sarcini sau atribuţii, de a realiza obiectivele individuale ce revin fiecărui post. Ea concretizează atitudinea ocupantului de post faţă de modul de realizare a sarcinilor şi atribuţiilor.

            Proiectarea conţinutului postului se confruntă cu necesitatea asigurării unui echilibru permanent, dar dinamic, între obiectivele individuale, ce revin titularului, pe de o parte, şi sarcini, competenţe şi responsabilităţi, pe de altă parte. Importanţa şi complexitatea obiectivelor trebuie să găsească acoperire în sfera de cuprindere a autorităţii şi responsabilităţii, în delimitarea şi exprimarea clară a sarcinilor şi atribuţiilor necesare executanţilor.

1.        Funcţia

            Funcţia constituie factorul de generalizare al unor posturi asemănătoare din punct de vedere al ariei de cuprindere a autorităţii şi responsabilităţii.

Spre exemplu: funcţiei de şef de serviciu îi corespunde, în cadrul unei firme, un număr variabil de posturi, 5¸15 sau chiar mai mult, în funcţie de dimensiunile şi caracteristicile activităţii. Dacă funcţia exprimă în acest caz întinderea autorităţii şi responsabilităţii unui şef de serviciu, în general, posturile le individualizează, la nivelul elementelor specifice: obiectivele, sarcinile şi atribuţiile.

            Analizate după natura competenţelor, responsabilităţilor şi sarcinilor, posturile, respectiv funcţiile, pot fi grupate în:

• posturi (funcţii) de conducere;
• posturi (funcţii) de execuţie.

Posturile (funcţii) de conducere, sunt caracterizate printr-o pondere ridicată a competenţelor, sarcinilor şi responsabilităţilor ce implică exercitarea atributelor conducerii;

Posturile (funcţii) de execuţie, sunt posturile în a căror componenţă se regăsesc competenţele, sarcinile şi responsabilităţile a căror desfăşurare implică transpunerea în viaţă a deciziilor emise de titularii posturilor, funcţiilor de conducere. 

1.        Compartimentele

            Compartimentele sunt componente rezultate din agregarea unor posturi şi funcţii cu conţinut similar şi/sau complementar.

            Compartimentele se definesc ca fiind ansamblul persoanelor care desfăşoară activităţi relativ omogene ce solicită cunoştinţe specializate de un anumit tip (tehnice, economice, juridice, social-umane), precum şi un ansamblu de metode şi tehnici adecvate, amplasate într-un anumit spaţiu şi subordonate nemijlocit unui singur cadru de conducere.

            Compartimentele constituie elemente constructive ce asigură realizarea obiectivelor de gradul II.

După modul în care contribuie la realizarea obiectivelor, compartimentele pot fi:

• operaţionale;
• funcţionale. 

Compartimentele operaţionale contribuie în mod direct la realizarea obiectivelor derivate şi fundamentale ale firmei deoarece în cadrul lor, fie că se obţin produse sau părţi de produse care constituie obiectul fabricaţiei, fie că se prestează o serie de servicii absolut necesare obţinerii producţiei. În cadrul acestor compartimente se exercită, cu prioritate, autoritatea ierarhică. În această categorie se includ: atelierele şi secţiile de producţie şi service, serviciile de aprovizionare, desfacere, depozite etc.

            Compartimentele funcţionale contribuie la stabilirea obiectivelor deoarece ele fundamentează deciziile adoptate de conducerea superioară şi medie a firmei, asigurând, în acelaşi timp, asistenţa de specialitate (tehnică, economică, organizatorică) tuturor compartimentelor structurii organizatorice. În această categorie se includ serviciile:, birourile care elaborează strategiile şi politicile globale sau în domeniile: comercial, competiţie tehnică, personal învăţământ etc.

1.        Relaţiile organizatorice

Relaţiile organizatorice sunt alcătuite din ansamblul legăturilor dintre componentele structurii, instituite prin reglementări oficiale. Ele reflectă complexitatea raporturilor ce se stabilesc între componentele primare (post, funcţie) şi agregate (compartimente) ale structurii.

            În funcţie de conţinutul lor, relaţiile organizatorice se împart în:

• relaţii de autoritate;
• relaţii de cooperare;
• relaţii de control;
• relaţii de reprezentare.

 

Relaţiile de autoritate sunt instituite prin intermediul unor reglementări oficiale, exercitarea lor fiind obligatorie. În această categorie se includ următoarele trei tipuri de relaţii:

• Relaţii ierarhice, exprimă raporturile instituite între titularii posturilor de conducere şi cei ai posturilor de execuţie. În virtutea acestor relaţii, structura poate fi reprezentată printr-o piramidă ierarhică a cărei înălţime este variabilă în funcţie de ”densitatea” relaţiilor ierarhice;
• Relaţiile funcţionale, rezultă din exercitarea autorităţii funcţionale de care dispun anumite compartimente, materializate în indicaţii metodologice, studii, regulamente, prescripţii;
• Relaţiile de stat major, iau naştere ca urmare a delegării sarcinilor, autorităţii şi responsabilităţii de către conducerea superioară, unor persoane sau colective, în vederea soluţionării de probleme complexe ce afectează obiectivele unuia sau mai multor compartimente. Specificul acestor relaţii constă în faptul că ele se stabilesc, nu ca urmare a competenţelor atribuite posturilor sau funcţiilor deţinute de persoane delegate, ci ca urmare a reprezentării conducerii superioare.

Relaţiile de cooperare se stabilesc între posturile situate pe acelaşi nivel ierarhic dar în compartimente diferite datorită realizării în comun a unor acţiuni complexe.

Deoarece apariţia şi funcţionarea lor descongestionează liniile ierarhice stabilind punţi de legătură între posturi sau compartimente, relaţiile de cooperare se mai numesc şi relaţii de pasarelă.

Relaţiile de control apar şi funcţionează între compartimentele specializate în efectuarea controlului (CFI, CTC) şi celelalte compartimente ale structurii.

Relaţiile de reprezentare se stabilesc între managerii de nivel superior ai firmei şi reprezentanţii unor organizaţii profesionale, sindicale, din interiorul firmei sau persoane juridice şi fizice din afara acesteia.

1.        Nivelurile ierarhice

            Nivelurile ierarhice se definesc ca ansamblul subdiviziunilor organizatorice plasate pe linii orizontale, la aceeaşi distanţă faţă de managementul de vârf al firmei. În cazul societăţilor comerciale al căror unic acţionar este statul, ca şi în cazul regiilor autonome, managementul de vîrf al firmei este Consiliul de Administraţie (care prin Legea Privatizării a înlocuit Consiliul Împuterniciţilor Statului).

            Factorii de influenţă ai numărului de niveluri ierarhice sunt grupaţi în două categorii:

• factori care au o influenţă direct proporţională asupra numărului de niveluri ierarhice (dimensiunea firmei, diversitatea activităţilor şi a atribuţiilor, complexitatea producţiei);
• factori care au o influenţă invers proporţională asupra numărului de niveluri ierarhice (competenţa managerilor). 

1.        Ponderea ierarhică

            Ponderea ierarhică reprezintă numărul persoanelor conduse nemijlocit de un cadru de conducere. Aceasta constituie o modalitate de ordonare a posturilor şi funcţiilor în cadrul compartimentelor. Mărimea ei este influenţată de numărul de niveluri ierarhice cu care se află în raport invers proporţional.

            Ponderea ierarhică înregistrează valori variabile:

• pe verticala structurii organizatorice, crescând către nivelurile inferioare;
• pe orizontală, amplificându-se pe măsura trecerii de la compartimentele în care se desfăşoară activităţi de concepţie tehnică, economică, de mare complexitate, către compartimentele cu activităţi operaţionale, cu caracter de rutină.

Necesitatea dimensionării corecte a acestui element, ce conferă ordine în cadrul structurii organizatorice, a condus la apariţia şi utilizarea noţiunii de ”ponderi ierarhice optime”. Efectul supradimensionării ponderilor ierarhice se regăseşte în efectuarea dificilă a coordonării şi controlului, în timp ce subdimensionarea se reflectă în proliferarea posturilor de conducere, a compartimentelor şi a nivelurilor ierarhice, în creşterea costului structurii organizatorice.

 

Tendinţe contemporane în organizarea structurală a întreprinderii

Tendinţe contemporane în organizarea structurală a întreprinderii 

În organizarea structurală a întreprinderii, în prezent, se manifesta următoarele tendinţe: 

A) crearea unor forme de conducere participativă a întreprinderii, tendinţa specifică pentru întreprinderile mici şi mijlocii. 

B) modificarea conţinutului postului pentru că scad ca pondere sarcinile de rutină, bazate pe efort fizic şi creşte ponderea sarcinilor de supraveghere, control, de creativitate. 

C) crearea unor compartimente specializate pe anumite domenii sau activităţi astfel exista compartimente distincte de cercetare - dezvoltare, de marketing, organizare, de informatică etc. 

D) crearea unor subdiviziuni organizatorice cu dubla funcţionalitate ceea ce a determinat apariţia unor întreprinderi speciale pentru cercetare -dezvoltare sau pentru marketing. 

E) construirea unor echipe intercompartimente, cea mai cunoscută este cercul de calitate (grup de persoane care îşi desfăşoară activitatea în compartimente diferite, dar care periodic se întâlnesc pentru a analiza problemele legate de calitate şi pentru a formula soluţii pentru rezolvarea lor) 

F) reducerea numărului de nivele ierarhice, a celor intermediare pentru obţinerea unor structurii organizatorice mai plate apropiind activitatea de conducere de cea de producţie. 

G) dezvoltarea organizatorică în “reţea” intre subdiviziuni stabilindu-se relaţii de colaborare sub formă de tranzacţii. 

H) crearea unor noi forme organizatorice prin alianţa strategică dintre întreprinderi concurente său potenţial concurente pentru realizarea de proiecte comune conjugând. Competenţe, mijloace, resurse. 

I) adaptarea unor structuri organizatorice care şi integreze şi să motiveze acţiunea factorului uman armonizând interesele personalului întreprinderii cu cele ale managerilor şi proprietarilor.

Luarea deciziei de acceptare sau respingere în condiţiile stabilite prin contractul de vânzare-cumpărare

Achiziţionarea mărfurilor de către comerţul en-gross din sfera producţiei este subordonată necesitătilor de ordin cantitativ, structural şi calitativ al comerţului en-detail (cu amănuntul), care trebuie să corespundă, la rândul său, volumului şi structurii cererii populaţiei din raza deservită. 

O latură principală a activităţii comerţului en-gros o formează recepţia mărfurilor. Orice primire de mărfuri în orice gestiune (ca de altfel şi la ieşire) este urmată obligatoriu de recepţionarea produselor respective, în scopul de a verifica : 

- dacă şi-a indeplinit exact obligaţiile asumate, concretizate în documentele ce stau la baza comecializării mărfurilor (contract, factură, notă de comandă etc.) cu privire la cantitatea, calitatea şi sortimentul mărfurilor livrate ; 

- dacă organele de transport şi-au îndeplinit obligaţiile asumate în privinţa cantităţii şi calităţii mărfurilor transportate. 

RECEPŢIA este operaţia de identificare şi verificare cantitativă şi calitativă a marfurilor ce se primesc in depozit. 

Scopul recepţiei loturilor de mărfuri, care determină şi importanţa sa, consta în : 

- verificare modului în care furnizorul îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contract cu privire la sortiment, calitate, cantitate, ambalare, marcare etc. ; 

- verificarea măsurii în care organele de transport şi-au respectat obligaţiile asumate în legatură cu menţinerea integrităţii cantitative şi calitative a mărfurilor pe toată durata transportului. 

Recepţia mărfurilor este foarte importantă, din punct de vedere economic, pentru consumator, comerţ şi producţie, întrucât ea contribuie la realizarea următoareleor obiective : 

- evitare patrunderii în reteaua comercială a mărfurilor necorespunzătoare calitativ, ca structură şi sortiment ; 

- evitarea formării stocurilor supranormativ, care genereaza imobilizări de fonduri şi plăţi pentru dobanzi; 

- influenţarea directă a producătorilor pentru a furniza numai marfuri corespunzatoare standardelor, normelor tehnice si caietelor de sarcini, prin refuzul produselor necorespunzătoare; 

- stabilirea răspunderii materiale pentru orice pagubă produsă ca urmarea a recepţionării unor mărfuri necorespunzătoare calitativ sau cantitativ. 

Dintre toate etapele pe care le parcurg loturile de mărfuri, recepţia calitativă şi cantitativă poate genera divergenţe si litigii între furnizor, cărăuş şi beneficiar. În acest sens este necesară cunoaşterea răspunderilor ce revin fiecăreia dintre parţi. 

Răspunderea furnizorului pentru lipsurile calitative sau cantitative ale mărfurilor se stabilesc în urmatoarele situaţii: 

- nerespectarea riguroasă a calităţii livrate, potrivit normelor şi standardelor de producţie a acestora; 

- nerespectarea normelor tehnice de aambalare, încărcare, manipulare şi fixare în mijlocul de transport; 

- folosirea pentru ambalare a unor materiale necorespunzatoare; 

- completarea greşită a documentelor de transport prin înscrierea unor date inexacte, incomplete sau prin înscrierea datelor în alte rubrici decât cele rezervate; 

- declararea nereală a greutăţii; 

- livrări masiv, nejustificat, care provoacă locaţii şî perturbări în procesul circulaţiei bunurilor; 

- absenţa sigiliilor corespunzătoare pe mijloacele de transport. 

Răspunderile cărăuşului se stabilesc pentru integritatea mărfurilor transportate din momentul primirii şi până la eliberarea lor către beneficiar. Momentul primirii este specificat prin aplicarea unei ştampile pe documentul de transport. Responsabilitatea cărăuşului pentru consecinţele unui transport necorespunzător se refera la: 

- folosirea unui mijloc de transport neadecvat grupei respective de mărfuri; 

- prezenţa lipsurilor cantitative rezultate ca urmare a scurgerilor şi avariilor pe timpul transportului; 

- neanunţarea beneficiarului în timp util, pentru a se prezenta sâ îşi primească mărfurile. 

Răspunderile beneficiarului există din momentul şi de la locul descărcării până la cel al depozitării mărfurilor. În această etapă pot apărea lipsuri sau degradări ale mărfurilor. Ca urmare, beneficiarului îi revin răspunderi legate de: 

- îndeplinirea unor activităţi distincte la primirea mărfurilor,cum sunt: executarea formalităţilor prealabile preluării loturilor de marfă (primirea documentelor de transport); verificarea mijlocului de transport; cercetarea şi ridicarea sigiliilor de pe mijlocul de transport; verificarea conţinutului a ambalajelor acestor mijloace; solicitarea reîncărcării mărfurilor atunci când apar lipsuri pe parcursul transportului; 

- supravegherea executării descărcării mărfurilor, transportarea şi introducerea lor în depozit;

Contabilitatea rezultatului exercițiului

 

Funcțiile marketingului

 Funcţiile marketingului

Se pot formula patru functii generale, comune (indiferent de domeniul de aplicare a merketingului –industrie, comert, educatie, politica etc) : 

1. INVESTITIA PIETEI, A NECESITATILOR DE CONSUM

La baza oricarei activitati economice se situeaza cerintele pietei, respectiv nevoile de consum a caror satisfacere se urmareste. Deci nu se poate concepe marketingul fara investigarea acestora, fara existenta unui flux sistematic de informatii catre diferitele structuri ale aparatului economic.

Prin realizarea acestei functii se urmareste obtinerea de informatii referitoare la:

-pietele prezente si cele potentiale -ansamblul nevoilor de consum (solvabile si nesolvabile)

-motivatia acestor nevoi de consum

-componentul consumatorilor. 

Aceasta functie precede celelalte functii ale marketingului si le pregateste conditiile de realizare. Date fiind importanta sa deosebita, caracterul sau deosebit –si, de aici, profilul particular, al activitatilor in care se materializeaza- acesta functie a dat nastere unor organisme specializate in cadrul firmelor (directii, servicii, compartimente) sau in afara acestora (agentii, institutii de cercetari etc.).

2. CONECTAREA DINAMICA A INTREPRINDERII LA MEDIUL ECONOMICO-SOCIAL

Aceasta functie reflecta viziunea potrivit careiaintreaga activitate a intreprinderii trebuie raportata permanent la fizionomia si cerintele mediului. Conectarea la mediu nu semnifica o atitudine pasiva din partea intreprinderii. Aceasta functie are un continut mai larg, constand in adaptarea operativa la conditiile exterioare in continua schimbare, ca si in fructificarea oportunitatilor, și chiar influentarea mediului prin contracararea sau stimularea (dupa caz) a unor tendinte in evolutia acesteia, dezvoltarea cererii pentru anumite produse si servicii. Realizarea acestei functii presupune promovarea spiritului novator in intreaga activitate a firmei, astfel incat sa se asigure –dupa caz –invoirea cu frecventa ridicata a ofertei de marfuri, perfectionarea formulelor de distributie, diversificarea actiunilor promotionale etc. Este presupusa, totodata, cresterea capacitatii de mobilizare a tuturor resurselor firmei (umane, materiale si financiare) in vederea unei adoptari operative, dar si a unei prezente active pe piata. 

3. SATISFACEREA IN CONDITII SUPERIOARE A NEVOILOR DE CONSUM

Aceasta functie asigura finalitatea activitatii firmei, recunoasterea sociala a concordantei dintre produsele (serviciile) in care se materializeaza activitatea sa si nevoile carora le sunt destinate; concret, aceasta functie se materializeaza intr-un ansamblu de masuri, vizand producerea numai a acelor produse (servicii) care sunt necesare pentru consum, distribuirea lor in conditii optime, asigurarea unor posibilitati largi de alegere corespunzator tuturor gusturilor si preferintelor, largirea gamei serviciilor comerciale, informarea consumatorilor asupra modalitatilor rationale de utilizare a produselor etc. Totodata, realizarea acestei functii presupune si educarea gusturilor consumatorilor, crearea de noi trebuinte, orientarea carerii de consum in corcondanta cu interesele generale ale societătii.

4. MAXIMIZAREA EFICIENTEI ECONOMICE (A PROFITULUI )

Realizarea acestei functii implica, mai intai, o judiciara alocare a resurselor (a fondurilor de investitii, a capacitatilor de productie, a specialistilor); in continuare, ea presupune optimizarea structurilor productiei, in deplina concordanta cu obiectivele firmei; in sfarsit, se are in vedere optimizarea desfasurarii tuturor proceselor economice (productie, transport, depozitare, comercializare) care alcatuiesc fluxul complet productie-consum al produselor (serviciilor).

In cadrul tuturor acestor momente, marketingul asigura, dupa caz, elemente de fundamentare (informatii), criterii de evaluare si de optinere, promovarea tehnicilor de rationalizare a activitatilor precum si alte elemente. Aceste functii se pot dispune intr-o succesiune logica in cadrul activitatii si preocuparilor firmei: Activitatea de marketing se suprapune peste activitatea economica concreta (nu are o existenta de sine statatoare). Acest fapt a determinat aparitia unei noi functii a firmei (sistem) si anume functia de marketing.

Functiile intreprinderii vazute ca sistem sunt: cercetare-dezvoltare, productie, comerciala, financiar-contabila, de personal si functie de marketing(cu rol integrator).

Specializarea marketingului in activitatile economice 

Specializarea este o trasatura caracteristica evolutiei marketingului mai ales in perioada postbelica (primele activitati practice de marketing si teoretizari ale acestora se inregistreaza in SUA, expansiunea marketingului devine exploziva incepan cu anii ’50-‘60).

Diferentierile in aplicatiile marketingului au drept criterii principale natura domeniului economic, cadrul teritorial, nivelul de organizare a activitatii economice.

a) Profilul activitatii economice –reprezinta criteriul principal -marketingul bunurilor de consum (problematica productiei si circulatiei bunurilor agricole a dus la conturarea unei ramuri specializate –numita marketing argicol ) -marketingul mijloacelor de productiei (marketing industrial) -marketingul serviciilor

b) Aria teritoriala de desfasurare a activitatii economice -marketing intern (Mk. Exporturilor, Mk. Importurilor, Mk. multinational) -marketing international

c) Nivelul de organizare economica –la care intervine marketingul. -macromarketing –marketingul este utilizat de societate, la nuvelul intregii economii nationale, prin formele sale de organizare sau de orientare a activitatii economice, diferire desigur de la o tara la alta. -micromarketing –priveste activitatea fiecarei intreprinderi in parte, in confruntarea sa cu piata, cu mediul economiei social.

 

Terminologie si simboluri

 Terminologia, procedeul si tabelele statistico-matematice pentru verificarea calitatii loturilor pe baza nivelului de calitateacceptabil (AQL) sunt specificate în STAS 3160/2-84

iar în cazul caracteristicilor de calitate masurabile în STAS3160/3-84

Standardul anterior a fost înlocuit de SR ISO 3951

Aplicatii ale metodelor statistice sunt date si în STAS2631-82

Sunt definite o serie de notiuni, ca de exemplu:

 Unitatea de produs (UP) - obiectul verificat cu scopul de a determina valoarea unei caracteristici de calitatemasurabila;

 efectivul lotului (N) - numarul de unitati de produs prezente în lot;

 esantionare -procedura folosita pentru extragerea sau constituirea unui esantion;

 plan de esantionare - planul conform caruia se preleveaza unul sau mai multe esantioane, în vederea obtinerii deinformatii pentru luarea unei decizii;

 efectivul esantionului (n) - numarul unitatilor de produs prelevate din lot;

 esantionare simpla - prelevarea unui singur esantion pe lot;

 esantionare dubla - este posibila prelevarea unui al doilea esantion, functie de informatia oferita de primul;

 esantionare multipla - modul de esantionare presupune posibilitatea prelevarii pâna la sapte esantioane succesive;

 defect -neconformitatea unitatii de produs cu conditiile stabilite pentru una din caracteristicile sale;

 defect critic -defectul care este susceptibil sa conduca la lipsa de securitate sau la riscuri de accidentare autilizatorilor;

 defect major  -defectul care este susceptibil sa provoace o defectare sau sa reduca substantial posibilitatea deutilizare a produsului;

 defect minor -defectul care nu este susceptibil sa reduca mult posibilitatea de utilizare a produsului sau care serefera la aspectul exterior al acestuia;

 defectiv - sinonim cu unitatea de produs cu defecte si poate fi critic, major sau minor;

 nivel de calitate acceptabil (AQL) - corespunde unei probabilitati de acceptare specificate. Valorile AQL sestabilesc prin contractul economic sau pot fi prevazute si în alte documente tehnice. Valoarea pentru AQL poate fiunica pentru o clasa de defecte sau pot fi mai multe valori pentru subclasele de defecte din clasa respectiva;

 calitate limita (LQ) - reprezinta nivelul de acceptare care corespunde unei probabilitati de acceptare specificate,relativ redusa;

 probabilitate de acceptare - probabilitatea ca un lot de o anumita calitate sa fie acceptat pe baza aplicarii unui plande verificare dat. Au fost definite, de asemenea, notiunile de

fractiune defectiva (p), numar de defecte pe 100 unitati de produs (u*),calitate medie rezultanta (AQQ).

-α reprezinta riscul furnizorului (producatorului) adica probabilitatea ca loturile cu nivel de calitate acceptabil (AQL) sa nufie acceptate. Se mai numeste probabilitate de respingere.

- β reprezinta riscul beneficiarului, adica probabilitatea ca loturile cu un anumit nivel de calitate sa fie acceptat (probabilitateade acceptare). De obicei β < 10 %

Verificarea calitativă a loturilor de mărfuri

 Verificarea calitatii marfurilor reprezinta procesul de masurare, examinare, etalonare, încercare sau orice alta modalitate decomparare a unitatii verificate cu specificatiile care îi sunt aplicabile.

Procesul de receptie a unui lot de marfa presupune:

♦ identificarea produselor din lot;

♦ examinarea ambalajelor;

♦ verificarea integritatii sigiliilor;

♦ verificarea marcarii si etichetarii;

♦ definirea planului de control;

♦ prelevarea esantionului;

♦ verificarea principalelor caracteristici de calitate prin metode organoleptice si de laborator;

♦ concluzii privind acceptarea sau respingerea lotului.Cea mai complexa si importanta etapa este definirea planului de control. Se folosesc trei tipuri de control:

 control statistic prin atribute

- se controleaza una sau mai multe caracteristici;

 control statistic prin masurare

- se controleaza o marime masurabila;

 control statistic prin numarul de defecte

- se examineaza produsele si se identifica numarul de defecte pe bazacaruia se ia decizia pentru întregul lot.

Verificarea cantitativă a loturilor de mărfuri

 

Verificarea cantitativa a loturilor de marfuri

 

Verificarea cantitativa a lotului de marfuri se face prin numarare, masurare sau cântarire, în functie de felul marfurilor, p baza specificatiilor din contract.

Verificarea cantitativa se realizeaza prin:

⇒ verificare 100% (bucata cu bucata);

⇒ verificare prin esantionare. 

Acest prim tip de verificare permite acceptarea a 15 % din produsele cu defecte dintr-un lot, în plus, are o serie dedezavantaje (neeconomica, neaplicabila, nefiabila, neestimativa) fiind numita si metoda« 4N ».

Din acest motiv, în economia moderna, s-a impus utilizarea controlului prin sondaj. 

Avantajele utilizarii statisticii matematice se refera la:

♦minimizarea volumului de marfa verificata si a volumului de munca;

♦reducerea duratei controlului, grabindu-se, astfel, luarea deciziei;

♦reducerea costului controlului.

 

OBIECTIVELE MARKETINGULUI

 

EVIDENȚA ECONOMICĂ