Certificarea și garantarea produselor și serviciilor

Certificarea și garantarea produselor și serviciilor

Consideraţii generale de certificare a calităţii

Certificarea este totalitatea activităţilor care au scopul de a garanta, prin intervenţia unui organism terţ, îndeplinirea de către o entitate a unor condiţii cuprinse într-un referenţial prestabilit.

Certificarea calităţii a devenit o activitate importantă după elaborarea seriei de standarde internaţionale ISO 9000, adică după elaborarea acestor referenţiale de calitate. 
Certificarea produselor industriale este o acţiune voluntară care are ca obiect atestarea, prin intermediul unui certificat de calificare (conformitate sau calitate), eliberat de către un organism terţ şi independent, că un produs industrial sau un echipament este conform cu standardele sau cu alte specificaţii tehnice. Certificarea conduce la aplicarea unei mărci de conformitate pe produs. Certificatul conţine o parte informativă care descrie caracteristicile impuse, informaţii asupra organismului care a efectuat controalele şi marca de certificare, însoţită de sigla sa. 
Certificarea de produs poate fi obligatorie (pentru produse sau servicii ce pot afecta viaţa, sănătatea sau securitatea persoanelor, respectiv calitatea mediului ambiant) sau facultativ (promovarea comercial pe anumite pieţe etc.).
Certificarea calităţii produselor şi serviciilor în Comunitatea Economică Europeană

Simbolul grafic pentru marca CE

Comunitatea Economică Europeană (CEE) a rezolvat problema certificării produselor global, pe toată aria geografică a acesteia. Soluţia are la bază documentele elaborate în comun în statele membre. Documentele Noua Abordare din mai 1995 şi Actul unic aprobat în 1990, au la bază următoarele concepte fundamentale:

• Produsele fabricate legal într-unul din statele membre pot fi ad ise legal pe piaţa celorlalte state membre; 
• Pentru apărarea intereselor generale urmărite de toate statele membre, gradul de disciplină ce se cere adoptat pentru grupe de produse specifice este limitat la definirea unor cerinţe esenţiale, care exprimă astfel de obiective; 
• Cerinţele esenţiale sunt definite de directive comunitare, pentru a demonstra că şi produsele proprii respectă cerinţele respective;
Corespondenţa produselor la cerinţele prescrise este evidenţiată de aplicarea mărcii CE pe produs. 


sursa

Tipuri de costuri

Tipuri de costuri

Costul reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate într-o perioadă de timp de o entitate, cu scopul obţinerii de produse, lucrări sau servicii, în raport cu obiectul de activitate.

Calculaţia costurilor reprezintă ansamblul operaţiilor de calcul efectuate pentru determinarea costurilor aferente produselor, lucrărilor, serviciilor, activităţilor sau altor obiecte de calculaţie. Obiectul calculaţiei îl reprezintă cheltuielile de exploatare şi producţia pe care le-a ocazionat, determinată pe locuri de cheltuieli şi pe purtători de costuri.

Pentru asigurarea unui conţinut real şi exact al structurii costurilor se aplică următoarele principii:

a. Principiul determinării obiectului de evidenţă şi a unităţii de calculaţie. Obiectul de evidenţă este un mijloc sau un proces economic pentru care se urmăresc în mod distinct cheltuielile de producţie şi se calculează costul de producţie (exemple: un produs, o lucrare, un serviciu, o anumită comandă, un lot de produse un ansamblu de produse etc.). Unitatea de calculaţie este o unitate de măsură naturală, convenţională, care se utilizează la exprimarea volumului fizic al producţiei (exemple: bucăţi, kg, m, to, etc.)

b. Principiul delimitării cheltuielilor şi rezultatelor pe faze ale circuitului economic constă în separarea şi evidenţierea relaţiei cheltuieli-rezultate, la nivelul fiecărui proces economic: aprovizionare, producţie, desfacere.

c. Principiul delimitării cheltuielilor în timp presupune ca includerea

cheltuielilor în costuri să se efectueze în perioada de gestiune căreia îi aparţine.

d. Principiul delimitării cheltuielilor în spaţiu se realizează prin delimitarea cheltuielilor efectuate într-o anumită perioadă de gestiune pe principalele procese sau alte locuri de cheltuieli care le-a ocazionat.

e. Principiul delimitării cheltuielilor privind producţia finită de cheltuielile aferente producţiei neterminate. Producţia finită a parcurs toate fazele procesului tehnologic iar producţia neterminată (care se scade) se găseşte într-un stadiu de prelucrare parţial.

Evenimentele şi tranzacţiile dintr-o entitate, pe diferite stadii de organizare a proceselor economice, determină mai multe tipuri de costuri. 

Costurile se clasifică după mai multe criterii:

a. După stadiile de producţie şi desfacere a unui produs, costurile pot fi: cost de achiziţie, cost de producţie, cost complet, cost de distribuţie (desfacere).

Costul de achiziţie reprezintă totalitatea cheltuielilor făcute de entitate pentru aprovizionarea cu materii prime, mărfuri, imobilizări etc. 

Costul de achiziţie are următoarea structură:

Costul de distribuţie este determinat de activitatea de vânzare (desfacere) şi se concretizează în costuri directe de distribuţie (cheltuieli cu livrarea, cu publicitatea, de ambalare, transport etc.) şi costuri indirecte de distribuţie (cheltuieli generate de funcţionarea departamentului de distribuţie, stocaj, transport, post-vânzare, studii de marketing etc.)

b. După momentul efectuării calculaţiei, costurile pot fi: costuri prestabilite şi costuri efective. Costurile prestabilite sunt stabilite înaintea desfăşurării proceselor economice prin antecalculaţie (calculaţia previzională). Costurile efective sunt stabilite după desfăşurarea proceselor economice prin postcalculaţie (calculaţia efectivă), în scopul stabilirii indicatorilor efectivi.

c. După modul de identificare a cheltuielilor, costurile pot fi: costuri directe şi costuri indirecte. Costurile directe delimitează cheltuielile care pot fi individualizate şi atribuite în mod direct unui produs sau activităţi consumatoare de resurse şi producătoare de rezultate. Costurile indirecte reprezintă cheltuieli delimitate pe produs sau activitate printr-un calcul intermediar de repartizare. Ele au un caracter comun mai multor produse sau activităţi.

d. După comportamentul faţă de evoluţia volumului fizic al producţiei, costurile pot fi: costuri variabile şi costuri fixe. Costurile variabile delimitează acele cheltuieli care îşi modifică volumul în mod corespunzător şi în acelaşi sens cu modificarea volumului producţiei, cheltuielile cresc sau scad proporţional cu creşterea sau descreşterea vomului producţiei (exemple: materiale, salarii, energie etc.). Costurile fixe sunt reprezentate de cheltuieli care sunt relativ contante faţă de variaţiile volumului producţiei (exemple: cheltuieli generale, amortizare, chirii etc.)

e. După modul de decontare sau de imputare, costurile se diferenţiază în: costul produsului şi costul perioadei. 

Costul produsului cuprinde toate cheltuielile asociate şi decontate unui obiect de calculaţie, identificat într-un produs, lucrare sau serviciu. Costul perioadei cuprinde toate cheltuielile recunoscute de rezultatul exerciţiului în care au fost angajate, fără a se relaţiona cu produsul obţinut şi vândut (exemple: cheltuielile generale de administraţie, cheltuielile de desfacere sunt costuri ale perioadei).

Clasificarea cheltuielilor pentru calcularea costurilor

Clasificarea cheltuielilor pentru calcularea costurilor 

Activităţile desfăşurate în cadrul unei entităţi sunt consumatoare de resurse şi producătoare de rezultate. Prin transformarea lor în etalon valoric, consumurile devin cheltuieli iar rezultatele venituri. Astfel, cheltuielile în expresie bănească reprezintă utilizarea de resurse.

Pe măsură ce aceste resurse sunt consumate în vederea obţinerii de produse, lucrări şi servicii, cheltuielile devin costuri. 

Ca urmare, produsele, lucrările şi serviciile devin simultan purtători de costuri şi purtători de rezultate. Orice cheltuială devine şi cost în măsura în care reprezintă un consum de resurse aducător de venituri. 

Calculaţia costurilor face obiectul contabilităţii de gestiune în scopul urmăririi contribuţiei activităţii desfăşurate de entitate la obţinerea rezultatelor. 

Contabilitatea de gestiune reprezintă un al doilea palier pe care este organizat sistemul dualist de contabilitate alături de contabilitatea financiară. 

Contabilitatea financiară înregistrează circuitul informaţiei contabile în scopul determinării rezultatului financiar iar contabilitatea internă de gestiune oferă informaţii pentru calculul şi controlul costurilor şi al rezultatelor analitice pe feluri de produse, lucrări, servicii, subdiviziuni organizatorice. 

Sursa de informaţii pentru calculul costurilor o reprezintă cheltuielile care sunt înregistrate în contabilitate în momentul efectuării lor de către contabilitatea financiară în conturile specifice din clasa 6 de conturi Conturi de cheltuieli. 

Contabilitatea financiară înregistrează cheltuielile pe categorii de activităţi (exploatare, financiară, extraordinară) iar în cadrul lor pe elemente de primare de cheltuieli după natura lor (cheltuieli cu materiile prime, cheltuieli cu materialele consumabile, cheltuieli cu energia şi apa, cheltuieli cu personalul s.a.m.d). 

De aici, cheltuielile încorporabile în costuri sunt preluate de contabilitatea internă de gestiune, structurate după destinaţie, pe activităţi, secţii, faze de fabricaţie, centre de costuri, centre de profit etc. şi sunt prelucrate prin metode şi procedee specifice. 

Cheltuielile încorporabile în costuri sunt cheltuieli dependente de

cost, care formează substanţa acestuia. Ele sunt de regulă cheltuielile de exploatare. 

Cheltuielile neîncorporabile în costuri sunt acele cheltuieli care, deşi înregistrate în contabilitatea financiară după natura lor economică, nu condiţionează realizarea produselor, lucrărilor sau serviciilor şi nu se includ în costuri (de regulă cheltuieli financiare şi extraordinare). 

Clasificarea cheltuielilor se poate realiza după mai multe criterii 

Colectarea cheltuielilor de producţie se prezintă în următoarea succesiune de etape, între care există o strânsă legătură de interdependenţă: 

1. Identificarea categoriilor de cheltuieli aferente producţiei. 

2. Gruparea cheltuielilor pe locuri sau zone de cheltuieli: atelier, secţie, centre de producţie, sector administrativ, sector comercial etc. 

3. Gruparea în cadrul locurilor de cheltuieli pe obiecte de calculaţie: produs, fază lucrare, serviciu, fază de fabricaţie, comandă, lot de produse, operaţie tehnologică etc. 

4. Gruparea în cadrul obiectului de calculaţie pe articole de calculaţie: materii prime şi materiale directe, salarii directe, alte cheltuieli de fabricaţie, cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor, cheltuieli generale ale secţiei etc. 

Zonele de cheltuieli sunt compartimente organizatorice tehnico-productive şi administrative. Obiectul de calculaţie reprezintă diviziunea tehnică şi economică în funcţie de care sunt grupate cheltuielile, în vederea determinării costurilor. 

Articolul de calculaţie reprezintă un element sau mai multe elemente de cheltuieli cu aceeaşi destinaţie sau funcţie economică. 

Nomenclatura tip a articolelor de calculaţie următoarele structuri: