28 ianuarie 2021

ACTIVE CIRCULANTE

Definitii 

Un activ circulant este un activ care: 

a) se asteapta sa fie realizat sau este detinut cu intentia de a fi vandut sau consumat in cursul normal al ciclului de exploatare al entitatii; 
b) este detinut, in principal, in scopul tranzactionarii; 
c) se asteapta a fi realizat in termen de 12 luni de la data bilantului; sau 
d) este reprezentat de numerar sau echivalente de numerar a caror utilizare nu este restrictionata. 

In categoria activelor circulante se cuprind: 
a) stocuri, inclusiv valoarea serviciilor prestate pentru care nu a fost intocmita factura; 
b) investitii financiare pe termen scurt; 
c) casa si conturi la banci. 
d) creante;

1. Stocuri 

Stocurile sunt activele curente: 
– detinute pentru a fi vandute pe parcursul desfasurarii normale a activitatii; 
– in curs de executie (fabricatie) in vederea vanzarii in procesul desfasurarii nor- male a activitatii; sau 
– sub forma de materii prime, materiale si alte consumabile care urmeaza sa fie folosite in procesul de productie sau pentru prestarea de servicii. 

Structuri ale stocurilor 

1.marfuri (bunurile pe care entitatea le achizitioneaza in vederea revanzarii sau pro- dusele predate spre vanzare magazinelor proprii); 
2.materii prime (participa direct la fabricarea produselor si se regasesc in produsul finit integral sau partial, fie in starea lor initiala, fie transformata); 
3.materiale consumabile (participa sau ajuta la procesul de fabricatie sau de exploatare fara a se regasi, de regula, in produsul finit): 
– materiale auxiliare; 
– combustibili; 
– materiale pentru ambalat; 
– piese de schimb; 
– seminte si materiale de plantat; 
– furaje; si 
– alte materiale consumabile; 
5.materiale de natura obiectelor de inventar; 
6.produse: 
– semifabricatele (produsele al caror proces tehnologic a fost terminat intr-o sectie (faza de fabricatie) si care trec in continuare in procesul tehnologic al altei sectii (faze de fabricatie) sau se livreaza tertilor); 
– produsele finite (produsele care au parcurs in intregime fazele procesului de fabricatie si nu mai au nevoie de prelucrari ulterioare in cadrul entitatii, putand fi depozitate in vederea livrarii sau expediate direct clientilor); si 
– produsele reziduale (rebuturile, materialele recuperabile si deseurile); 
7.animale si pasari: 
– animalele obtinute din fatari si cele tinere de orice fel (vitei, miei, purcei, manji 
si altele) crescute si folosite pentru reproductie; 
– animalele si pasarile la ingrasat pentru a fi valorificate; 
– coloniile de albine; si 
– animalele pentru productie (lana, lapte si blana); 
8.ambalaje (ambalajele refolosibile, achizitionate sau fabricate, destinate produselor vandute si care in mod temporar pot fi pastrate de terti, cu obligatia restituirii in conditiile prevazute in contracte); 
9.productia in curs de executie (productia care nu a trecut prin toate fazele de pre- lucrare, prevazute in procesul tehnologic, precum si produsele nesupuse probelor si receptiei tehnice sau necompletate in intregime, lucrarile si serviciile, precum si studiile in curs de executie sau neterminate). 

Elementele de stocuri includ si bunurile aflate in custodie, pentru prelucrare sau in consignatie la terti, care sunt inregistrate in contabilitate in mod distinct pe categorii de stocuri.

2. Investitii financiare pe termen scurt

Contabilitatea trezoreriei asigura evidenta existentei si miscarii actiunilor detinute la entitatile afiliate, altor investitii pe termen scurt, disponibilitatilor in conturi la banci/casierie, creditelor bancare pe termen scurt si altor valori de trezorerie.

Alte investitii pe termen scurt reprezinta obligatiunile emise si rascumparate, obligatiunile achizitionate si alte valori mobiliare achizitionate in vederea realizarii unui profit intr-un termen scurt.

In categoria altor investitii pe termen scurt intra si depozitele bancare pe termen scurt.

3. Casa si conturi la banci

Conturile la banci cuprind: valorile de incasat, cum sunt cecurile si efectele comerciale depuse la banci, disponibilitatile in lei si valuta, cecurile entitatii, creditele bancare pe termen scurt, precum si dobanzile aferente disponibilitatilor si creditelor acordate de banci in conturile curente.

Sumele virate sau depuse la banci ori prin mandat postal, pe baza de documente prezentate entitatii si neaparute inca in extrasele de cont, se inregistreaza intr-un cont distinct.

Conturile curente la banci se dezvolta in analitic pe fiecare banca.

Dobanzile de incasat, aferente disponibilitatilor aflate in conturi la banci, se inregistreaza distinct in contabilitate, fata de cele de platit, aferente creditelor acordate de banci in conturile curente, precum si cele aferente creditelor bancare pe termen scurt.

Dobanzile de platit si cele de incasat, aferente exercitiului financiar in curs, se inregistreaza la cheltuieli financiare sau venituri financiare, dupa caz.

Contabilitatea disponibilitatilor aflate in banci/casierie si a miscarii acestora, ca urmare a incasarilor si platilor efectuate, se tine distinct in lei si in valuta.

Operatiunile privind incasarile si platile in valuta se inregistreaza in contabilitate la cursul de schimb valutar, comunicat de Banca Nationala a Romaniei, de la data efectuarii operatiunii.

Operatiunile de vanzare-cumparare de valuta, inclusiv cele derulate in cadrul contractelor cu decontare la termen, se inregistreaza in contabilitate la cursul utilizat de banca comerciala la care se efectueaza licitatia cu valuta, fara ca acestea sa genereze in contabilitate diferente de curs valutar.




CONCURENȚA - COMPONENTĂ A PIEȚEI

Concurenţa este un mod de manifestare a economiei pe piaţă, în care pentru un bun omogen şi substitutele sale, existenţa unui singur producător devine, practic, imposibilă. 

Problema concurenţei prezintă interes pentru toţi actorii pieţei: producători, consumatori, intermediari. 
Fiecare firmă este preocupată să fie cât mai competitivă, iar câştigul net să fie cât mai bun. Iar acţiunile unei firme nu depind exclusiv de aceasta, ci de acţiunile concurenţilor ei. În absenţa concurenţilor orice firmă aflată pe piaţă ar putea să-şi stabilească liber preţurile la un nivel ridicat. 

În funcţie de numărul de concurenţi si gradul de diferenţiere al produselor întâlni 

Concurenţa imperfectă este situaţia de pe piaţă în care condiţiile necesare pentru existenţa concurenţei perfecte nu sunt satisfăcute. Forme de concurenţă imperfectă: 

Monopol – situaţie în care există un singur vânzător al unui bun economic. 

Oligopol – situaţia în care există un număr redus de vânzători ai unui bun economic. 

Concurenţa monopolistă – situaţie în care există mai multi vânzători de bunuri total diferite. 

Monopson – situaţie în care există un singur cumpărător al unui bun economic. 

Oligopson – situaţie în care există un număr restrâns de cumpărători ai unui bun economic. 

Concurenţa imperfectă poate apărea pe anumite pieţe din cauza lipsei de informare a cumpărătorilor si vânzătorilor despre preţuri şi despre bunurile de pe piaţă. 

Concurenţa perfectă este un model al teoriei economice. Acest model descrie o formă ipotetică a pieţei în care nici un producător sau consumator nu are puterea de a influenţa preţurile de pe piaţă. Aceasta ar conduce la un rezultat eficient, ţinând cont de definiţia standard a economiei. Analiza pieţelor perfect competitive asigură fundamental teoriei cererii si ofertei. 

În cadrul pieţei, firmele pot avea în vedere satisfacerea aceloraşi nevoi de consum sau a unor nevoi diferite, ele adresând acestora produse sau servicii identice, substituibile sau asemănătoare. În funcţie de acestea, concurenţa poate fi variabilă: 

Concurenţa directă este cea mai uşor de observat şi poate fi: 

· concurenţă de marcă – ce are loc între firme ce oferă aceleaşi bunuri şi servicii destinate satisfacerii aceloraşi nevoi. Diferenţierea între concurenţi se realizează în acest caz prin intermediul mărcii. Exemplu: producătorii de bere, benzină, pâine, etc. 

· concurenţă la nivel de industrie – ce are loc între firme ce oferă produse similare care satisfac diferit aceeaşi nevoie. Este vorba, în general, de produse sau servicii substituibile în consum, iar competiţia se realizează prin diferenţierea calitativă a produselor. Exemplu: industria alimentară, industria confecţiilor. 

Concurenţă indirectă este privită mai ales din punct de vedere al pieţei şi poate fi: 

· concurenţă formală – ce are loc între firme ce oferă produse/ servicii care satisfac aceeaşi nevoie în moduri diferite. Exemplu: nevoia de a petrece timpul liber se satisface vizionând un film sau participând la o excursie. 

· concurenţă generică – ce se întâlneşte la nivelul întregii pieţe, firmele disputându-si de fapt venituri ale cumpărătorilor, care sunt obligaţi să îşi ierarhizeze nevoile. 

Concurenții direcți și indirecți

În cadrul pieţei, firmele pot avea în vedere satisfacerea aceloraşi nevoi de consum sau a unor nevoi diferite, ele adresând acestora produse sau servicii identice, substituibile sau asemănătoare. În funcţie de acestea, concurenţa poate fi variabilă:

* Concurenţa directă este cea mai uşor de observat şi poate fi:

· concurenţă de marcă – ce are loc între firme ce oferă aceleaşi bunuri şi servicii destinate satisfacerii aceloraşi nevoi. Diferenţierea între concurenţi se realizează în acest caz prin intermediul mărcii. Exemplu: producătorii de bere, benzină, pâine, etc.

· concurenţă la nivel de industrie – ce are loc între firme ce oferă produse similare care satisfac diferit aceeaşi nevoie. Este vorba, în general, de produse sau servicii substituibile în consum, iar competiţia se realizează prin diferenţierea calitativă a produselor. Exemplu: industria alimentară, industria confecţiilor.

* Concurenţa indirectă este privită mai ales din punct de vedere al pieţei şi poate fi:

· concurenţă formală – ce are loc între firme ce oferă produse/ servicii care satisfac aceeaşi nevoie în moduri diferite. Exemplu: nevoia de a petrece timpul liber se satisface vizionând un film sau participând la o excursie.

· concurenţă generică – ce se întâlneşte la nivelul întregii pieţe, firmele disputându-si de fapt venituri ale cumpărătorilor, care sunt obligaţi să îşi ierarhizeze nevoile.

   


26 ianuarie 2021

NEGOCIEREA CONTRACTELOR - DEFINIRE














Sistemul informaţional la nivelul întreprinderii

Sistemul informaţional la nivelul întreprinderii 

- definire; 
- componentele sistemului informaţional; 
-fluxurile şi circuitele informaţionale la nivelul întreprinderii;

Sistemul informational permite cunoasterea situatiei existente intr-o intreprindere, a situatiei trecute si anticiparea evolutiei viitoare a acesteia, contribuind astfel la elaborarea si indeplinirea obiectivelor stabilite. Prin intermediul sau se obtin informatiile necesare fundamentarii deciziilor, implementarii acestora precum si cele necesare adaptarii continue a intreprinderii comerciale la schimbarile interne si externe.
Sistemul informational cuprinde totalitatea elementelor (date, informatii, circuite si fluxuri informationale, proceduri si mijloace de tratare a informatiilor) din cadrul firmei, avand drept scop sa asigure suportul informational necesar indeplinirii obiectivelor firmei.
Sistemul informational afecteaza major atat functiile intreprinderii, cat si proiectarea structurilor pe care aceste functii se bazeaza, prin urmare organizatia in ansamblul ei.
Datele şi informaţiile – reprezintă componentele primare ale sistemului informaţional, organic interdependente, fapt pentru care sunt abordate împreună.
Data, reprezintă descrierea cifrică sau letrică a unor acţiuni, procese, fapte, fenomene referitoare la organizaţie sau la procese din afara sa, care interesează managementul acesteia.
Informaţia, desemnează acele date care aduc adresantului un spor de cunoaştere privind direct şi indirect organizaţia respectivă, ce îi furnizează elemente noi, utilizabile în realizarea sarcinilor ce revin în cadrul respectivei organizaţii.

Tipologia informaţiilor:
1. După modul de exprimare:
- orale;
- scrise;

2. După gradul de prelucrare:
- primare (cele mai răspândite la nivelul executanţilor);
- intermediare (se află în diferite faze de prelucrare);
- finale (au trecut prin întreg şirul de prelucrări informaţionale prevăzute).

3. După direcţia de vehiculare:
- ascendente (se transmit de la eşaloanele ierarhice inferioare la cele superioare ale managementului);
- orizontale (se transmit între titulari de posturi situate pe acelaşi nivel ierarhic).

4. După modul de organizare a înregistrării şi prelucrării:
- tehnico-operative (localizează în timp şi spaţiu procesele din cadrul organizaţiei);
- de evidenţă (se referă la aspectele economice ale activităţilor organizaţiei);
- statistice (sunt folosite pentru evaluarea rezultatelor organizaţiei pentru previzionarea de noi obiective)

5. După provenienţă:
-exogene (provin din suprasistemele din care face parte organizaţia. Ex: legi, ordonanţe, decizii, instrucţiuni, indicaţii, etc.)
endogene (sunt generate în cadrul organizaţiei)

6. După destinaţie:
- interne:
- externe (beneficiarii sunt clienţii, furnizorii sau suprasistemele din care face parte organizaţia);

7. După obigativitatea pentru adresant:
-imperative (emise de conducători şi destinate nivelurilor ierarhice inferioare);
-nonimperative (emise de executanţi şi manageri, destinate colegilor sau superiorilor). Luarea în considerare a mesajului informaţional nu este obligatorie.

8. După natura proceselor reflectate:
- cercetare –dezvoltare;
- comerciale;
- producţie;
- financiar-contabile;
- personal;

Resursele informationale ale intreprinderilor cuprind ansamblul informatiilor disponibile (obtinute si/sau generate) si refolosibile.
Supravietuirea firmelor, adaptarea lor la un mediu tot mai dinamic si complex sunt conditionate de resursele informationale de care dispun, de capacitatea de a le imbogati continuu.
In consecinta, intreprinderile trebuie sa-si organizeze un sistem eficient de captare, prelucrare, stocare si transmitere a informatiilor, transformandu-le in resurse disponibile si refolosibile, in vederea unei fundamentari corespunzatoare a deciziilor privind activitatea curenta si de perspectiva.

In plan static, se pot decanta informatiile interne (din cadrul intreprinderii) si externe (din mediul de actiune). Aceste doua categorii trebuie intelese in dinamica lor, favorizand circulatia lor in ambele sensuri si permitand pozitionarea intreprinderii in mediul ei de afaceri.

Proiectarea unui sistem informational eficient se face avand la baza o serie de principii, a caror respectare ii conditioneaza functionalitatea si eficienta.

a) subordonarea conceperii si functionarii sistemului informational cerintelor conducerii;
b) corelarea sistemului informational cu sistemul decizional si structura organizatorica a firmei;
c) principiul asigurarii unitatii metodologice a tratarii informatiilor;
d) principiul concentrarii asupra abaterilor esentiale;
e) principiul asigurarii unui maximum de informatii finale din fondul de informatii primare;
f) asigurarea unui timp corespunzator de reactie decizionala si operationala pentru toti beneficiarii de informati;
g) asigurarea flexibilitatii sistemului informational, astfel incat sa fie posibila modificarea, adaptarea rapida si usoara a caracteristicilor sale in functie de necesitati;
h) principiul eficientei.
Resursele informationale ale intreprinderii, continand informatii legate de piata, furnizori, beneficiari, preturi, stocuri, sortimente etc., pot fi gestionate rapid si eficient cu ajutorul calculatorului, printr-o exploatare modulara a diverselor sale aplicatii.
Cele mai frecvent informatizate tipuri de activitati sunt cele specifice functiei financiar-contabile (A), celei de personal (B) si celei comerciale (C).

(A) poate cuprinde:
operarea situatiilor contabile lunare respectiv:
-introducerea operatiilor in registrul jurnal;
-vizualizarea jurnalului;
-raportari contabile;
-generarea automata a inregistrarilor de jurnal;
-inregistrarea in sintetic a rulajelor din jurnal;
-schimbarea gestiunii pentru care se opereaza;
-schimbarea lunii contabile de operare;
-operarea extraselor de cont prin: introducerea operatiilor de extras de cont; rapoarte extras de cont si vizualizari;
-schimbarea indexului de operare; ajustarea automata a soldurilor initiale;
-operarea registrului de casa prin: introducerea operatiilor de registru de casa;
-rapoarte registru de casa si vizualizari;
-schimbarea indexului de operare;
-ajustarea soldurilor initiale automat;
-preluarea chitantelor in casa;

receptii-intrari (inclusiv generarea documentelor primare aferente):
-receptii prin factura de la furnizori;
receptii prin aviz de insotire furnizor;
receptii in consignatie de la populatie;
plusuri de inventar;
receptie prin factura la amanuntul (pentru intreprinderile comerciale cu activitate mixta);
receptii prin aviz la amanuntul;
generarea stocurilor la zi;
schimbarea gestiunii de lucru;
rapoarte si vizualizari de documente;

vanzari-iesiri (inclusiv generarea documentelor primare aferente): vanzarea prin factura;
vanzarea prin aviz de expeditie;
minusuri de inventar;
predare obiecte de inventar;
factura retur la furnizor;
retur marfa din consignatie;
minus inventar la amanuntul (pentru intreprinderile comerciale cu activitate integrata);
bonuri de consum;
generarea stocurilor la zi;
schimbarea gestiunii de lucru;
rapoarte si vizualizari de documente;
mijloace fixe-operatiuni de evidenta a acestora.

(B) poate cuprinde:
operare stat de plata avans si respectiv lichidare;
initializarea statelor de plata;
rapoarte si vizualizari de personal;
calculul salariului brut din net si invers.

(C) poate cuprinde:
consultarea informativa a stocului disponibil;
consultarea stocului si negocierea comenzilor;
centralizarea notelor de comanda in vederea lotizarii;
listarea centralizatoarelor notelor de comanda;
editarea automata a avizelor de expeditie;
consultarea si modificarea cantitatilor in boxpalete;
listarea spatiilor de depozitare libere;
preluarea receptiilor si actualizarea fisierelor. 









www.incluzivbusinesshub.ro
www.rasfoiesc.com
www.zota.ase.ro













Elaborarea planului de aranjare sortimentală

Elaborarea planului de aranjare sortimentală 

Componenta majora a tehnologiilor comerciale, etalarea marfurilor constituie, alaturi de publicitatea la locul vanzarii si reclama, o tehnica proportionala definitorie pentru imaginea si profitabilitatea punctelor de vanzare, reprezentand totodata o variabila principala a procesului de merchodising. 
Etalarea marfurilor reprezinta ansamblul regulilor si procedeelor de prezentare a marfurilor si reuneste o seama de procese si operatii ce au loc in sala de vanzare in vederea realizarii unei oferte active, apte sa asigure cresterea vanzarilor. 
Etalarea marfurilor, ca element fundamental al promovarii, vizeaza o serie de aspecte, precum: obiectivele expunerii, criteriile de selectare a marfurilor, modalitati de expunere a marfurilor, combinatia culorilor, tematica expunerii. 
Ansamblul procedurilor si regulilor de prezentare a marfurilor, tehnologia etalarii marfurilor reuneste procesele si operatiile desfasurate in cadrul salii de vanzare in vederea pozitionarii produselor pe echipamente comerciale specifice si informarii consumatorilor asupra caracteristicilor economice si tehnice ale produselor.

Etalarea- element fundamental al promovarii marfurilor 

Etalarea marfurilor reprezinta ansamblul regulilor si procedeelor de prezentare a marfurilor si reuneste o seama de procese si operatii ce au loc in sala de vanzare in vederea realizarii unei oferte active, apte sa asigure cresterea vanzarilor. 
Etalarea marfurilor, ca element fundamental al promovarii, vizeaza o serie de aspecte, precum: obiectivele expunerii, criteriile de selectare a marfurilor, modalitati de expunere a marfurilor, combinatia culorilor, tematica expunerii. 
Ansamblul procedurilor si regulilor de prezentare a marfurilor, tehnologia etalarii marfurilor reuneste procesele si operatiile desfasurate in cadrul salii de vanzare in vederea pozitionarii produselor pe echipamente comerciale specifice si informarii consumatorilor asupra caracteristicilor economice si tehnice ale produselor. 
In ceea ce priveste gestiunea sortimentului de marfuri si etalarea acestora, in Romania exista inca diferente majore fata de magazinele existente in tarile dezvoltate ale lumii. Inca descoperim in multe magazine etalari de genul: ,,nu conteaza unde, nu conteaza ce", ,,de toate pentru toti", ,,etalare tip bazar" etc., care nu au nici o logica estetica, merceologica si comerciala. Nu se respecta reguli elementare de vecinatate, de asociere a produselor in consum sau in utilizare. Exista etalari de produse complet eterogene. In plus, nu se urmareste situatia fiecarui articol (vanzare, cantitate, adaos comercial, rentabilitate etc.). 
Sunt multe marfuri care nu se vand, dar sunt mentinute fara justificare in sortiment. De cele mai multe ori, analiza se face global, pe ansamblul sortimentului, performantele firmelor bazandu-se de fapt, doar pe un numar restrans de articole. 
In ceea ce priveste design-ul interior exista o serie de neajunsuri. Poate cel mai grav este cel reprezentat de,,initiativa" unor intreprinzatori de a desfiinta pereti sau de a interveni asupra lor, desi acestia sunt de rezistenta si fara nici un fel de autorizare. Totusi, interiorul magazinelor a inceput sa fie tratat cu mai multa grija, incepand cu starea de curatenie si continuand cu confortul termic, cu finisajele si decorurile utilizate, cu iluminatul folosit etc.



19 ianuarie 2021

Funcţiunile întreprinderii

 În cadrul firmelor, funcţiunile nu prezintă aceeaşi intensitate de manifestare în fiecare etapă de dezvoltare a acestora, de aceea ele se pot prezenta în următoarele situaţii:

  • potenţială sau virtuală, atunci când din anumite raţiuni, ce ţin de asigurarea unei eficienţe, atât în firma respectivă, cât şi la nivelul sistemului din care face parte, ea nu se manifestă într-o anumită perioadă;
  • integrală, atunci când unele activităţi specifice sunt desfăşurate în cadrul firmei, iar altele, de o amploare şi complexitate deosebită, se desfăşoară la un nivel ierarhic superior;
  • reală şi efectivă, când ansamblul activităţilor specifice acesteia se desfăşoară în cadrul firmei respective.

Realizarea obiectivelor stabilite pentru o perioadă în cadrul firmei depinde de manifestarea în strânsă interdependenţă a tuturor funcţiunilor sale, cu intensităţi diferite, în funcţie de etapa de dezvoltare a acesteia şi de natura şi nivelul obiectivelor stabilite.

Unanim recunoscute ca funcţiuni ale unei firme sunt:

1.       funcţiunea de cercetare-dezvoltare;

2.       funcţiunea de producţie;

3.       funcţiunea comercială;

4.       funcţiunea financiar-contabilă;

5.       funcţiunea de personal. 


1.       Funcţiunea de cercetare-dezvoltare

            Funcţiunea de cercetare-dezvoltare este reprezentată de ansamblul activităţilor care se desfăşoară în cadrul firmei în vederea realizării obiectivelor din domeniul producerii de idei noi şi a transformării ideilor în noutăţi utile dezvoltării în viitor a acesteia.

            Importanţa acestei funcţiuni constă în necesitatea adaptării permanente a firmelor la noile descoperiri ale ştiinţei şi tehnicii contemporane. O firmă în cadrul căreia funcţiunea de cercetare-dezvoltare nu se manifestă, chiar în ipoteza în care celelalte funcţiuni acţionează ideal, este sortită stagnării.

            Funcţiunea de cercetare-dezvoltare are un caracter complex prin faptul că se manifestă în toate domeniile. De aceea, limitarea domeniului la activitatea de producţie, folosirea pentru activităţile componente doar a cadrelor tehnice, fără a lua în considerare întreaga sferă de cuprindere (probleme economice, de management) are repercusiuni negative asupra eficienţei activităţii de ansamblu a unităţii.

            Dintre principalele activităţi ale acestei funcţiuni pot fi enumerate:

  • cercetarea ştiinţifică, ingineria tehnologică şi introducerea progresului tehnic, care are ca scop descoperirea de idei noi sau implementarea în practică a noilor cunoştinţe;
  • investiţii şi construcţii, ca ansamblul atribuţiilor firmei referitoare la transformarea resurselor materiale, financiare şi de muncă în fonduri fixe, prin realizarea de noi capacităţi de producţie, modernizarea, dezvoltarea, reconstrucţia şi reînnoirea fondurilor fixe existente;
  • organizarea producţiei şi a muncii, ca ansamblul atribuţiilor creativ-inovative din domeniul introducerii unor noi metode, tehnici şi instrumente de organizare şi management a activităţii productive.

            Un obiectiv important al firmei, dar specific, în primul rând, acestei funcţiuni, este economisirea resurselor de muncă, materiale, financiare, însă, în special, de energie.

2.       Funcţiunea de producţie

Funcţiunea de producţie reprezintă ansamblul activităţilor de bază, auxiliare şi de servire prin care se realizează obiectivele din domeniul fabricării produselor, elaborării lucrărilor, prestării serviciilor în cadrul firmei.

            Funcţiunea de producţie cuprinde, în principal, următoarele activităţi:

  • fabricarea sau exploatarea, constând în transformarea obiectelor muncii în produse, servicii, lucrări care fac obiectul de bază al activităţii întreprinderii;
  • controlul tehnic de calitate (CTC) al materiilor prime, semifabricatelor, ansamblurilor pe întregul flux de fabricaţie, precum şi al produselor finite potrivit metodelor, frecvenţei şi cu mijloacele prevăzute în documentaţia tehnică;
  • întreţinerea şi reparea utilajelor, în vederea menţinerii acestora în stare de funcţionare, preîntâmpinării şi evitării, pe cât posibil, a efectelor uzurii fizice şi morale a acestora;
  • producţia auxiliară, prin care se asigură condiţiile pentru buna desfăşurare a fabricaţiei de bază din cadrul firmei.

Desfăşurarea activităţilor cuprinse în funcţiunea de producţie reprezintă o condiţie necesară realizării obiectivelor fundamentale, dar nu şi suficientă, astfel că, în mod eronat, unii conducători îşi concentrează întreaga atenţie asupra producţiei, a obligaţiilor cotidiene, în detrimentul celor de perspectivă.

3.       Funcţiunea comercială

            Funcţiunea comercială cuprinde activităţile menite să concure la realizarea obiectivelor din domeniul stabilirii legăturilor unităţilor economice cu mediul, în vederea procurării mijloacelor necesare şi desfacerii produselor, serviciilor şi lucrărilor care fac obiectul de bază al unităţii.

            Această funcţiune cuprinde trei activităţi principale:

  • aprovizionarea tehnico-materială, menită să asigure în mod complet, complex şi la timp mijloacele de producţie necesare desfăşurării neîntrerupte şi în condiţii bune a proceselor de producţie;
  • desfacerea, vizând livrarea produselor, serviciilor şi lucrărilor, precum şi încasarea contravalorii acestora, deci trecerea produselor din sfera producţiei în sfera circulaţiei;
  • marketingul, având drept scop crearea şi descoperirea necesităţilor consumatorilor în vederea orientării producţiei proprii spre satisfacerea acestor necesităţi.

În condiţiile unei pieţe în continuă schimbare, creşte rolul funcţiunii comerciale în sensul cunoaşterii, sistematizării şi interpretării informaţiilor din mediu, în vederea organizării activităţii viitoare.

4.       Funcţiunea financiar-contabilă

Funcţiunea financiar-contabilă reprezintă ansamblul activităţilor prin care se realizează obiectivele privind obţinerea şi folosirea mijloacelor financiare necesare unităţii, precum şi înregistrarea şi evidenţa în expresie valorică a fenomenelor economice din cadrul unităţii.

            În general, rolul funţiunii financiar-contabile este static, pasiv, dacă avem în vedere, mai ales, evidenţa rezultatelor, ceea ce poate constitui uneori un obstacol în introducerea noului şi chiar în manifestarea celorlalte funcţiuni. De aceea, pentru ca rolul ei să devină activ este necesar să se adopte cunoaşterea operativă a rezultatelor economice ale unor activităţi.

            Între activităţile acestei funcţiuni se pot evidenţia:

  • activitatea financiară, care se referă la obţinerea şi folosirea raţională a mijloacelor financiare necesare firmei;
  • activitatea contabilă, care vizează înregistrarea şi evidenţa în expresie valorică a fenomenelor economice din cadrul firmei.

5.       Funcţiunea de personal

            Funcţiunea de personal cuprinde ansamblul activităţilor desfăşurate în cadrul firmei pentru realizarea obiectivelor din domeniul asigurării şi dezvoltării potenţialului uman necesar.

Principalele activităţi cuprinse în această funcţiune se referă la: planificarea, promovarea, retribuirea şi protecţia personalului.

            În manifestarea acestei funcţiuni, conducerea trebuie să asigure, în orice moment, un echilibru între interesele angajaţilor şi obiectivele unităţii. Acest echilibru este greu de realizat având în vedere diversitatea reacţiilor indivizilor care compun colectivitatea din unitatea economică.

18 ianuarie 2021

CONTABILITATEA DECONTĂRILOR CU TERȚII

1.DELIMITARI SI STRUCTURI PRIVIND DECONTARILE CU TERTII


Ca urmare a activitatii desfasurate de orice societate aceasta intra in relatii cu persoane fizice sau juridice.

Prin categoria de decontari cu tertii sunt delimitate toate datoriile si creantele fata de terte persoane, cu termen de decontare pe termen scurt.

De asemenea, sunt incluse in categoria decontarilor cu tertii si decontarile intre exercitiile financiare determinate de valorile de regularizare de la un exercitiu la altul.

Nu sunt incluse in categoria decontarilor cu tertii datoriile si creantele financiare determinate de creditele pe termen scurt primite respectiv acordate de intreprindere.

 

2. EVALUAREA DATORIILOR SI CREANTELOR

Evaluarea datoriilor si creantelor se face in momentul aparitiei lor la valoarea nominala astfel:

-la data aparitiei datoriilor

-la data aparitiei creantelor

Valoarea nominala a datoriilor si creantelor este data de suma inscrisa in documentele care consemneaza aparitia lor.

Creantele si datorile in devize se inregistreaza in contabilitate in lei, la cursul de schimb in vigoare la date efectuarii operatiilor prin care acestea s-au constituit.

Pe parcursul lichidarii, deci a platii datoriilor si a incasarii creantelor, diferentele de curs valutar intre data inregistrarii si data incasarii respectiv platii se inregistreaza ca venituri sau cheltuieli financiare.

Daca la sfarsitul exercitiului financiar datoriile si creantele in valuta nu sunt lichidate se face conversia lor in functie de cursul valutar existent la finele anului si se inregistreaza in conturile de diferente de conversie activ pt diferente nefavorabile si pasiv pt diferentele favorabile.

Ele se reiau la inceputul exercitiului urmator.

 

3.CONTABILITATEA OPERATIILOR PRIVIND DECONTARILE CU FURNIZORII

Dupa natura cumpararilor efectuate distingem 2 categorii de datorii la furnizori:

-pentru cumparari de bunuri si servicii destinate activitatii de exploatare

-pentru cumparari de imobilizari

 

Dupa modalitatea stingerii datoriilor:

-datorii din cumparari pe credit comercial cand decontarea se face pe baza de instrumente obisnuite cum ar fi factura

-datorii din cumparari pe credit cambial de genul tratei sau biletului la ordin.

 Pentru decontarile cu furnizorii se utilizeaza urmatoarele conturi:

 D                                                                      401                                                                     C

- plata datoriei fata de furnizor

- datorii create fata de furnizor in momentul achizitiei

SC=valoarea datoriei ramase fata de furnizor

 

CONTUL 403 EFECTE DE PLATIT Pasiv

se tine evidenta obligatiilor de plata stabilite pe baza de efecte comerciale

 D                                                                      403                                                                     C

platile efectuate la scadenta pe baza de efecte comerciale512

valoarea acceptata a cambiilor sau a biletelor la ordin ubscrise 401

SC = valoarea efectelor de platit

 

CONTUL 404 FURNIZORI DE IMOBILIZARI

-cont de pasiv

-se tine evidenta obligatiilor de plata fata de furnizorii de imobilizari corporale sau necorporale

-aceeasi functiune ca 401 furnizori. -urmează update-

12 ianuarie 2021

Stiluri de negociere ca rezultat al influențelor culturale

Negociatori din tari diferite pot avea perceptii diferite date de o anumita situatie intalnita in procesul negocierii. Ei se deosebesc prin obiceiuri, traditii, deprinderi colective, experienta etc. Pentru a deveni performant un negociator trebuie sa-si contureze un stil de negociere potrivit propriilor sale aspiratii, avand in vedere particularitatile culturii careia ii apartine. Ca regula generala nu se recomanda imitarea unui stil care apartine altei culturi, consecinta constand pe de alta parte in punerea in evidenta a punctelor slabe caracteristice respectivului negociator si pe de alta parte in estomparea fortelor proprii. 
In conditiile in care modalitatiile de lucru sunt diferite de la o tara la alta, trebuie respectat stilul de lucru al partenerului, dar in anumite limite pentru a nu intra in zona de amabilitati excesive care sa ne afecteze prestigiul. 
Capacitatea de a discerne rolul comportamentului si cunoasterea diferentelor specifice reprezinta fatori importanti in negocierile interculturale.

Stilul englez. Negociatorul englez poate trece drept amator sau naiv, desi este foarte bine pregatit. Se prezinta la intalnirea de negociere cu punctualitate, este protocolar si politicos. De obicei, englezul are scheme de negociere riguros elaborate si fise despre partenerii de negocieri. Puternica traditie a claselor sociale face ca securitatea sa fie un obiectiv de baza, desi placerea este prezentata ca un scop in viata.


Stilul nord-american este asemanator celui englez. Negociatorul american va demara negocierea intr-o atmosfera calda, lipsita de formalism. Stilul american, in ansamblu, se caracterizeaza prin profesionalism. Punctul vulnerabil il reprezinta lipsa de cunostinte fata de tari si culturi straine, ceea ce merita sa fie exploatat. La randul lor, canadienii au una dintre cele mai pronuntate orientari pe termen scurt. 

Stilul arab. Este, in general, un stil dezordonat, aparent lipsit de logica, in care timpul nu conteaza, iar negociatorul se ocupa si de alte lucruri in timpul negocierii propriu-zise - raspunde la telefon, semneaza hartii, bea cafea. Increderea negociatorului arab se castiga greu. Negocierea cu un astfel de partener poate sa fie adesea dificila. Aprecierea negociatorului arab poate fi castigata, insa usor de partenerii care dovedesc cunoasterea culturii si intelegerea modului de viata arab. In cultura araba, cu cat negocierea dureaza mai mult timp, omul de afaceri respectiv este mai apreciat. 

Stilul japonez se recunoaste prin formalism, ritualuri legate de protocol, iar tinuta partenerilor de negociere caracterizata prin sobrietate in imbracaminte si, obligatoriu, carti de vizita, este un imperativ. Gesturi obisnuite in Occident - de apropiere amicala precum batutul pe umar, stransul mainii, sarutul mainii - pot provoca adevarate crize, fiind neconforme culturii japoneze. Niponii prefera raspunsurile vagi si nu apreciaza graba. Sunt perfectionisti in indeplinirea intocmai a contractelor. 

Stilul chinez este marcat de reputatie. Negociatorul chinez este bine pregatit, cu o inalta specializare si aparent modest. Echipele includ specialisti si experti care, consultandu-se permanent, obosesc pana la extrem partenerul de negociere. Desi negocierile cu un astfel de partener sunt dificile, obligatiile, o data asumate prin finalizarea tranzactiei, sunt riguros respectate. Sunt gazde ospitaliere, care stiu sa faca si sa aprecieze complimentele.

Stilul francez este elastic si elegant. Negociatorul francez considera negocierea ca fiind o competitie antagonista, lipsita de scrupule. In faza de incheiere, francezul poate sa devina, uneori, arogant. Evident, aceasta atitudine poate fi caracteristica si altor culturi. Francezii pun mare accent pe logica si pe ratiune, tinand seama de opiniile individuale. 

Stilul italian este caracterizat prin crearea unui mediu prietenos si cald. Negocierile cu un partener italian vor incepe deschis si cu salutari ceremonioase. Protocolul trebuie sa fie rafinat, italienii apreciind muzica, bauturile fine si mesele Negocierea comerciala copioase. Chiar daca afacerea incheiata este profitabila, negociatorii italieni nu renunta la placerea de a se tocmi. 

Stilul nord-european este unul rece, cu negociatori precauti si reticenti, care vorbesc putin dar consistent. Au o pregatire profesionala de exceptie, dublata de studii temeinice de psihologie si sunt capabili sa citeasca si sa interpreteze toate mesajele partenerilor (intonatie, nonverbalul etc.). Ei fructifica la maxim informatiile furnizate de un partener insuficient de abil. Sunt punctuali, seriosi si modesti. Nordicii pot fi totusi sensibilizati prin atentii protocolare, dar numai cu valoare simbolica. Danemarca si celelalte tari scandinave se caracterizeaza prin acceptarea unui risc mai mare de afacere. 

Stilul german este un stil clar, ferm, bazat pe logica, aproape matematic. Negociatorul german isi face riguros pregatirile pentru intalnire, nu emite pretentii exagerate, dar nici nu va face compromisuri radicale. Pentru a contracara un astfel de stil, este bine a se crea un mediu de negociere specific partenerului de negociere, caracterizat prin rigurozitate, inclusiv a detaliilor, dar si prin solutii noi si originale, ce nu au fost anticipate.

Stilul rusesc
Neexistand scoli de profil pana in ani '90 care sa asigure pregatirea oamenilor de afaceri, rusii s-au vazut nevoiti sa faca acest lucru din mers. In negocieri rusii incearca sa fie cat mai formalisti pentru a suplini lipsa experientei in acest domeniu.
Pozitiile lor initiale sunt ferme, nivelul pretentiilor formulate frizand in multe situatii cu ridicol. Considera ca relatiile personale nu sunt importante in asigurarea succesului tratativelor.
Rusii in general nu sunt predispusi in a acorda concesii, deoarece acest fapt este perceput ca o slabiciune. Precum americanii, rusii sunt individualisti urmarind ca in urma negocierii castigurile lor sa fie mult mai mari decat cele obtinute de oponent.
Ignora termenele limita si folosesc tactici emotionale manifestate prin inrosirea fetei, accentuarea cuvintelor, enervare, parasirea aroganta a mesei tratativelor.

Proiectarea și elaborarea structurii organizatorice

 

 Proiectarea și elaborarea structurii organizatorice

Structura organizatorică reprezintă ansamblul persoanelor, al compartimentelor organizatorice și al relațiilor dintre acestea, care au scopul de a realiza obiectivele întreprinderii.

           Structura generală a întreprinderii se compune din:

¨  Structura organizatorică: 

- structura funcțională (de conducere);

- structura operațională (de producție și concepție).

¨   Structura socio-culturală.

STRUCTURA FUNCȚIONALĂ (de conducere) cuprinde ansamblul cadrelor de conducere și al compartimentelor tehnice, economice, administrative, modul de constituire și de grupare a acestora, dar și relațiile dintre ele.

            Componentele structurii funcționale sunt:

Ø  POSTUL  reprezintă ansamblul obiectivelor, cu sarcinile, competențele asociate, care trebuie exercitate, în mod regulat, de o persoană angajată în întreprindere. Un post trebuie să aibă următoarele trăsături obligatorii: autoritate formală, competență profesională și responsabilitate.

Ø  FUNCȚIA se referă la ansamblul atribuțiilor și al sarcinilor, omogene din punct de vedere al omogenității lor, desemnate, în mod regulat și organizat, unui angajat al întreprinderii. Într-o întreprindere se întâlnesc funcții de conducere și funcții de execuție.

Ø  COMPARTIMENTUL cuprinde mai multe persoane (sub aceeași autoritate ierarhică), cărora le revin permanent sarcini bine definite. Compartimentele prezente în întreprinderi pot fi: operaționale (contribuie direct la realizarea obiectivelor firmei) – secții, ateliere, depozite, magazine, magazii și funcționale (stau la baza punerii în practică strategiile și politicii firmei) ă servicii, birouri, departamente și direcții.

           Relațiile organizatorice – raporturile instituite între componentele organizatorice:

A.    Din punct de vedere juridic: relații formale (oficiale) și informale.

B.     După conținutul informațiilor transmise, relațiile organizatorice pot fi:

-    relații de autoritate: ierarhice, funcționale, de stat major.

-    relații de cooperare – nu sunt oficiale;

-    relații de control – se stabilesc între cei cu funcții de conducere și subordonați;

-    relații de reprezentare – se stabilesc între manageri și reprezentanții organizațiilor profesionale, sindicate ș.a.

 Ordinea componentelor organizatorice vizează: nivelul ierarhic (ansamblul subdiviziunilor plasate la aceeași distanță de conducere) și ponderea ierarhică ( numărul de persoane subordonate nemijlocit unui cadru de conducere).

 Sistemul de obiective – se disting patru niveluri ierarhice, în funcție de amploarea deciziei și de orizontul de timp: :

-          nivel strategic;

-          nivel tactic;

-          nivel operațional;

-          nivel de execuție.

 

STRUCTURA OPERAȚIONALĂ (de producție și de concepție) se referă la numărul și componența unităților de producție, prin mărimea și modul amplasării spațiale a acestora, prin modul de organizare internă, dar și relațiile de cooperare stabilite între acestea, pentru realizarea obiectului de activitate al întreprinderii.

Secția de producție este unitatea de producție în care se desfășoară operații ale procesului tehnologic, care au ca finalitate produsul.

Secția de bază este cea în care se execută produsele de bază, care dau profilul întreprinderii.

Secția auxiliară execută produse sau servicii pentru secțiile de bază și auxiliare (execută scule, dispozitive și verificatoare – SDV, întrețin și repară utilaje).

Secția de deservire asigură condițiile normale de lucru proceselor de bază și auxiliare, fără să intervină direct în fabricație (transportul, aprovizionarea, depozitarea).

Secția anexă prelucrează deșeurile rezultate din procesul tehnologic.

Locul de muncă este suprafața de producție dotată cu mijloace de muncă și organizată pentru realizarea unei operații de către unul sau mai mulți muncitori. Locul de muncă este veriga primară a structurii operaționale.

Proiectarea structurii organizatorice este un proces complex și dificil pentru că trebuie să vizeze toate elementele: postul, funcția, compartimentul, norma de conducere, nivelul ierarhic , și relațiile organizatorice.


PROIECTAREA POSTULUI se realizează pe bază setului de sarcini specializate care îi revin titularului postului și responsabilitățile acestuia (sarcini de muncă și obligații)  în luarea deciziilor și relațiile cu alte posturi.

În descrierea postului sunt prevăzute informații necesare privind: denumire, relații de subordonare, responsabilități și sarcini, competențe, limite de autoritate, condiții de muncă, cât și cerințe ale postului: pregătire profesională, experiență, deprinderi, aptitudini și comportament

 

PROIECTAREA FUNCȚIEI are în vedere atât funcțiile de conducere – cu accent pe competențe și responsabilități și funcțiile de execuție – cu competențe și răspunderi limitate la activitatea proprie.

       PROIECTAREA COMPARTIMENTULUI se realizează ținând cont de funcție, produs și client.

- Compartimentul format pe criteriul funcției grupează posturile proiectate după sarcinile specifice pe care le îndeplinesc angajații. De exemplu: totalitatea posturilor ale căror sarcini specifice îndeplinesc funcția de producție formează compartimentul de producție.

- Compartimentul format pe criteriu produs grupează posturile care determină, în final, realizarea unui produs, sau a unei familii de produse.

- Compartimentul format pe criteriu clienți grupează activitățile în acord cu satisfacerea cerințelor diferitelor grupuri de clienți. Această proiectare a compartimentelor încurajează concentrarea pe nevoile clienților unici, sau a grupurilor de clienți, dezvoltă pregătirea experților după profilul clienților.

 

PROIECTAREA RELAȚIILOR ORGANIZATORICE are în vedere:

*     Relațiile de autoritate se instituie prin elaborarea diferitelor acte și norme elaborate de managementul întreprinderii: regulamente de organizare și funcționare, decizii scrise, care condiționează buna desfășurare a activităților și a căror exercitare este obligatorie. Există trei tipuri de relații de autoritate:

-relații ierarhice – prin care se stabilesc raporturile de subordonare dintre titularii posturilor manageriale și titularii posturilor de execuție sau ai celor manageriale aflate pe nivele ierarhice inferioare;

- relații funcționale care se stabilesc între două compartimente de muncă, dintre care unul are asupra celuilalt autoritate funcționale, concretizată prin transmiterea de regulamente, indicații, prescripții, proceduri din domeniul lor de activitate;

- relații de stat major se formează atunci când unor persoane sau grupuri li se deleagă sarcina soluționării de probleme care afectează obiectivele unuia sau mai multor compartimente.

*     Relațiile de cooperare se stabilesc între posturi situate pe același nivel ierarhic, dar aparținând unor compartimente diferite.


*     Relații de control se formează între compartimente specializate de control și celelalte compartimente din cadrul firmei. Exemplu: relațiile dintre compartimentul de control al calității și secțiile de producție.

 PROIECTAREA NIEVULUI IERARHIC are în vedere următoarele aspecte:

-          Dimensiunea întreprinderii;

-          Mărimea, tipul, complexitatea și diversitatea activităților,

-          Tipul producției,

-          Competența cadrelor de conducere.

 PROIECTAREA NORMEI DE CONDUCERE SAU A PONDEREI IERARHICE se face respectând principiul economiei de personal de conducere și realizarea unui grad rațional de încărcare a acestuia, prin sistematizarea și precizarea sarcinilor pentru toate nivelurile ierarhice, în toate compartimentele și la nivelul fiecărei funcții.

Mărimea normei de conducere depinde de:

-          complexitatea sarcinilor care îi revin cadrului de conducere;

-          natura activităților executate de subordonații cadrelor de conducere;

-          frecvența legăturilor dintre subordonat și cadrul de conducere;

-          experiența cadrului de conducere.

 PROIECTAREA DELEGĂRII AUTORITĂȚII

Autoritatea reprezintă dreptul de a adopta decizii, împuternicirea de a comanda, de a da dispoziții sau de a impune cuiva ascultare.

Delegarea autorității presupune atribuirea temporară de către manager a uneia din sarcinile sale de serviciu, unui subordonat, însoțită de competența și responsabilizarea corespunzătoare.

Organizarea informală cuprinde totalitatea elementelor și interacțiunilor umane cu caracter organizatoric, care se manifestă în mod spontan între componentele organizației.

Componentele structurii informale sunt:

-          grupul informal (reuniunea ce cuprinde un grup restrâns de membri bazată pe similitudini, raporturi dominant afective și nevoi comune);

-          relațiile informale care cuprind ansamblul interdependențelor dintre membrii grupurilor informale și dintre reglementarea prin norme de grup și percepții comune;

-          normele de grup se referă la ansamblul de reguli care se dezvoltă ca rezultat al interacțiunii în timp dintre membrii grupului și se stabilesc în legătură cu aspecte importante pentru grup.

Organizarea informală nu poate fi proiectată dint timp datorită spontaneității formării și apariției acestor grupuri.

 Documentele de formalizare a structurii organizatorice sunt:

§  Regulamentul de funcționare și organizare stabilește forma de organizare și de conducere a organizației și cuprinde cinci părți:

I.       Organizarea întreprinderii și prezentarea structurii organizatorice;

II.    Atribuțiile întreprinderii;

III. Conducerea întreprinderii;

IV. Atribuțiile și diagrama de relații pentru fiecare compartiment funcțional și de producție;

V.    Dispoziții generale.

§  Fișa postului prezintă, în detaliu, elemente impuse unui salariat pentru a-și putea exercita activitatea în condiții normale. Fișa postului cuprinde: denumirea și obiectivele postului; compartimentul; competențele; responsabilitățile; cerințele (studii, vechime, aptitudini).

             ORGANIGRAMA – ELEMENT DE INFORMARE ȘI ANALIZĂ

            Organigrama este structura grafică sugestivă , sistematică și sintetică a structurii organizatorice. Organigrama reprezintă un instrument de informare și analiză, care are ca obiectiv punerea în evidență a elementelor componente: funcțiile, compartimentele, nivelurile ierarhice, relațiile organizaționale.

            Structura și complexitatea organigramei sunt influențate de următorii factori:

-          mărimea întreprinderii;

-          dispersarea geografică a subunităților  componente;

-          natura produselor, a lucrărilor și a serviciilor;

-          tipul de producție;

-          sistemul informațional;

-          numărul și calificarea personalului;

-          obiectivele strategice.