IMOBILIZĂRI FINANCIARE

CALCULAȚIA

ACTIVITATEA DE ÎNVĂȚARE nr.12
-taxa pe valoarea adăugată-

ACTIVITATEA DE ÎNVĂȚARE nr.13
-impozit pe profit-

ACTIVITATEA DE ÎNVĂȚARE nr.14
-calcul tarife-

ACTIVITATEA DE ÎNVĂȚARE nr.15
-calcul credite bancare și dobânzi-

EVALUAREA

 

Desfășurarea operațiilor economice

NORME REFERITOARE LA INFORMAREA ȘI EDUCAREA ÎN DOMENIUL PROTECȚIEI CONSUMATORILOR

III.2. NORME REFERITOARE LA INFORMAREA ȘI EDUCAREA ÎN DOMENIUL PROTECȚIEI CONSUMATORILOR

A. Norme referitoare la informarea și educarea în domeniul protecției consumatorului

Ø  OG. 21/1992 reglementează în cap. IV, „Informarea și educarea consumatorilor”, dreptul consumatorilor de a fi informați complet, corect și precis cu privire la caracteristicile esențiale ale produselor și serviciilor oferite de către operatorii economici. Astfel, ei au posibilitatea de a alege rațional, în conformitate cu interesele lor, între produsele și serviciile oferite și sunt în măsură să le utilizeze, potrivit destinației lor, în deplină securitate. Așadar, consumatorii au dreptul de a fi informaţi, după caz, despre:

• denumirea produsului

• denumirea și/sau marca producătorului

• cantitatea

• termenul de garanţie

• termenul de valabilitate/data limită de consum

• data durabilităţii minimale

• durata medie de utilizare

• principalele caracteristici tehnice și calitative

• compoziția chimică

• aditivi folosiți

• instrucţiuni de utilizare/cartea tehnică

• avertizări împotriva utilizării necorespunzătoare

• mod de instalare

• certificate și condiţii de garanţie

            Informaţiile trebuie să fie redactate în limba română, indiferent de ţara de origine a produsului, fără a exclude prezentarea lor și în alte limbi.

           

AGENŢII ECONOMICI TREBUIE :

• Să afişeze în mod vizibil numele societăţii comerciale, codul unic de înregistrare la Registrul Comerțului;

• Să afişeze orarul de funcţionare;

• Să comercializeze produsele alimentare în condiţii igienico-sanitare prevăzute de lege;

• Să informeze consumatorii și autorităţile competente asupra pericolelor de care sunt conştienţi că pot apărea după ce produsul a fost scos la vânzare.

• Să retragă produsele cu defecte identificate sau care pot fi identificate.

• Să nu condiţioneze vânzarea unui produs solicitând consumatorilor să cumpere o cantitate impusă de produse sau să cumpere alt produs.

• Să nu impună consumatorului vânzarea unui produs.

• Să nu comercializeze produse alimentare care prezintă un risc pentru consumatori.

• Să nu modifice termenul de valabilitate/data durabilităţii minimale imprimate pe produse, etichete sau ambalaj.

• Prețurile și tarifele trebuie indicate în mod vizibil, clar, ușor de citit.

Ø  Obligativitatea informării și educării consumatorilor reiese și din Lg. nr. 296/2004 privind Codul Consumatorului. Astfel, statul, prin autoritatea centrală cu atribuţii în domeniul protecţiei consumatorilor, are următoarele obiective:

a) protecţia consumatorilor împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile şi interesele legitime;

b) promovarea şi protecţia intereselor economice ale consumatorilor;

c) accesul consumatorilor la informaţii complete, corecte şi precise asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor;

d) educarea consumatorilor;

e) despăgubirea efectivă a consumatorilor;

f) sprijinirea consumatorilor sau a altor grupuri sau organizaţii reprezentative de a se organiza, pentru a-şi expune opiniile în procesele de luare a unei decizii care îi priveşte;

g) promovarea cooperării internaţionale în domeniul protecţiei consumatorilor şi participarea la schimburile rapide de informaţii;

h) prevenirea şi combaterea, prin toate mijloacele, a practicilor comerciale abuzive şi a prestării serviciilor, inclusiv a celor financiare care pot afecta interesele economice ale consumatorilor.

            Statul trebuie să realizeze şi să încurajeze folosirea de programe menite să asigure consumatorilor o informare şi o educare corespunzătoare, pentru a permite acestora să acţioneze în mod distinct, în vederea unei alegeri corecte bazate pe o informare corespunzătoare asupra bunurilor şi a serviciilor şi să fie cunoscători ai drepturilor şi responsabilităţilor ce le revin. El are ca scop protejarea consumatorilor la achiziţionarea de produse şi servicii, precum şi protejarea interesului public general împotriva publicităţii înşelătoare, a consecinţelor negative ale publicităţii şi stabileşte condiţiile în care este permisă publicitatea comparativă. Educarea consumatorilor este o parte din programul de învăţământ şi o componentă a obiectelor de studii. Formarea competenţelor în domeniul protecţiei consumatorului şi a mediului se realizează în cadrul programului de învăţământ. Formarea competenţelor practice se realizează inclusiv prin colaborarea instituţiilor de învăţământ preuniversitar cu operatorii economici din domeniu.

            În programele de educare şi informare a consumatorilor se includ ca aspecte importante ale protecţiei acestora: a) legislaţia referitoare la protecţia consumatorilor, agenţii şi organizaţii ale consumatorilor; b) sănătatea, alimentaţia, prevenirea îmbolnăvirilor şi prevenirea achiziţionării de produse alimentare falsificate; c) riscurile produselor; d) interesele economice ale consumatorilor la achiziţionarea de servicii, inclusiv a celor financiare; e) practicile comerciale ale producătorilor, prestatorilor sau distribuitorilor şi prevenirea actelor de comerţ incorecte; f) etichetarea produselor, cu precizarea informaţiilor necesare consumatorilor; g) informaţii despre dificultăţi şi măsuri de rezolvare a acestora, preţuri, calitate, condiţii de creditare; h) protecţia mediului, după caz.           

            Informarea consumatorilor despre produsele şi serviciile oferite de operatorii economici se realizează, în mod obligatoriu, prin elemente de identificare şi caracterizare ale acestora, înscrise la vedere, în mod vizibil, lizibil şi uşor de înţeles, după caz, pe produs, etichetă, ambalaj de vânzare sau în cartea tehnică, instrucţiunile de folosire ori altele asemenea, ce însoţesc produsul sau serviciul, în funcţie de natura acestuia. Consumatorii trebuie să fie informaţi despre riscurile la care sunt supuşi prin folosirea normală sau previzibilă a bunurilor, pe cât posibil, și prin simboluri grafice internaționale, ușor de înțeles. Scopul etichetării este de a oferi consumatorilor informaţiile necesare, suficiente, verificabile şi uşor de comparat, astfel încât să permită acestora să aleagă acel produs care corespunde exigenţelor lor din punct de vedere al nevoilor şi posibilităţilor lor financiare, precum şi de a cunoaşte eventualele riscuri la care ar putea fi supuşi.

            Informaţiile furnizate de aparatele de măsură utilizate pentru determinarea cantităţii produselor vândute în vrac trebuie să fie clare şi uşor vizibile pentru consumator. Când livrarea produsului sau prestarea serviciului se face ulterior plăţii unei sume de bani cu titlu de avans, operatorul economic este obligat să elibereze consumatorului, la plata acontului, un document fiscal conform legislaţiei în vigoare sau, după caz, un contract scris şi să respecte condiţiile contractuale. Operatorii economici care, potrivit legislaţiei în vigoare, sunt obligaţi să utilizeze aparate de marcat electronice fiscale vor elibera bonuri fiscale consumatorilor de produse/servicii, aceştia având obligaţia de a păstra aceste documente, cel puţin până la momentul părăsirii spaţiului comercial respectiv.

            În cazul prestărilor de servicii, informaţiile trebuie să cuprindă categoria calitativă a serviciului, după caz, timpul de realizare, termenul de garanţie/postgaranţie, preţurile şi tarifele, riscurile previzibile şi, după caz, alte documente prevăzute expres de lege. Pentru serviciile financiare, operatorii economici sunt obligaţi să ofere consumatorilor informaţii complete, corecte, precise asupra drepturilor/obligaţiilor ce le revin.

Ø  Ordinul A.N.P.C. nr. 72/11.03.2010 prevede că pentru corecta informare a consumatorilor și pentru a le da acestora posibilitatea să afle informații referitoare la modul în care pot face sesizări sau reclamații cu privire la produsele și/sau serviciile ce le sunt puse la dispoziție, operatorii economici au obligația să afișeze numărul de telefon denumit TELEFONUL CONSUMATORULUI: 0800 080 999 - linie telefonică cu apelare gratuită din rețeaua ROMTELECOM -, adresa și numerele de telefon/fax cu tarif normal și adresele de e-mail ale comisariatelor județene pentru protecția consumatorilor, respectiv ale Comisariatului pentru Protecția Consumatorilor al Municipiului București, în a cărui rază teritorială se află operatorul economic, precum și adresa site-ului Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor: www.anpc.gov.ro.

            Afișarea acestor informațiilor va fi realizată prin grija operatorului economic și se face în câmpul vizual al consumatorului, la loc vizibil, lângă casa de marcat ori lângă orarul de funcționare, în spațiul de comercializare sau, după caz, de prestare a serviciului, inclusiv a serviciilor turistice, de comercializare de pachete de servicii turistice sau bilete de avion.

            Toți operatorii economici care administrează site-uri de vânzări, preluare comenzi on-line și/sau publicitate la produse și/sau servicii, la serviciile turistice, de comercializare de pachete de servicii turistice sau bilete de avion, inclusiv e-commerce (comerț electronic), sunt obligați să prezinte pe prima pagină a site-ului (home page) un link vizibil către adresa oficială de web a Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor (www.anpc.gov.ro), denumit PROTECȚIA CONSUMATORILOR - A.N.P.C.

B. Norme referitoare la comercializarea produselor alimentare

            Conform O.G. 97/2001, alimentele oferite spre comercializare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) să fie fabricate conform prevederilor legale, în scopul protecţiei sănătăţii publice, protecţiei igienei alimentului şi protecţiei calităţii produsului;

b) să se încadreze în nivelurile maxime admise de contaminare fizică, chimică, microbiologică, toxicologică sau radiologică, stabilite prin reglementări speciale;

c) să fie ambalate, etichetate şi marcate conform reglementărilor specifice, iar inscripţionarea etichetelor să fie vizibilă, lizibilă şi corectă.

            Se interzice comercializarea alimentelor care:

v nu sunt însoţite de documente care le atestă originea, provenienţa şi securitatea;

v sunt manipulate şi comercializate în condiţii necorespunzătoare de igienă, care pun în pericol sănătatea consumatorilor;

v afectează sănătatea consumatorilor prin vânzarea unor produse sau substanţe drept alimente.

            Legislație aferentă:

• O.G. nr. 42/1995, privind producția de produse alimentare destinate comercializării, republicată în 2008,
• O.G. 97/2001, privind reglementarea producției, circulației și comercializării alimentelor, aprobată prin lg. nr. 57/2002, republicată în 2008,
• Ordinul 438/295/2002, pentru aprobarea normelor privind aditivii alimentari destinați utilizării în produse alimentare pentru consum uman, cu modificările și completările ulterioare,
• Regulamentul U.E. nr. 178/2002, de stabilire a principiilor și a cerințelor generale ale legislației alimentare, de instituire a Autorității Europene pentru Siguranța Alimentară și de stabilire a prevederilor în domeniul siguranței produselor alimentare,
• Lg. nr. 150/2004, privind siguranța alimentelor și a hranei pentru animale,
• Regulamentul U.E. nr. 1924/2006, privind mențiunile nutruționale și de sănătate asociate alimentelor,
• Regulamentul U.E. nr. 1925/2006, privind adăugarea de vitamine și minerale și alte substanțe în alimente.

C. Norme privind etichetarea și marcarea produselor

            Scopul etichetării este de a da consumatorilor informațiile necesare, suficiente, verificabile și ușor de comparat, astfel încât să permită acestora să aleagă acel produs care corespunde exigențelor lor din punct de vedere al nevoilor și posibilităților lor financiare, precum și de a cunoaște eventualele riscuri la care ar putea fi supuși.

            Eticheta reprezintă orice material scris, imprimat, litografiat, gravat sau ilustrat, care conţine elemente de identificare a produsului şi care însoţeşte produsul sau este aplicat pe ambalajul acestuia.

Informațiile înscrise pe etichetă nu trebuie să inducă în eroare consumatorii, la achiziționarea produselor, în privința:

a) caracteristicilor alimentului și în special a naturii, identității, proprietăților, compoziției, cantității, durabilității, originii sau provenienței sale, precum și a metodelor de fabricație sau de producție;

b) atribuirii de efecte sau proprietăți alimentelor pe care acestea nu le posedă;

c) sugerării că alimentul are caracteristici speciale, atunci când în realitate toate produsele similare au astfel de caracteristici

Ø  Etichetarea alimentelor - H.G. nr. 106/2002

            Eticheta produsului alimentar trebuie să cuprindă în mod obligatoriu următoarele elemente:

    - denumirea sub care este vândut alimentul;

    - lista cuprinzând ingredientele, în ordinea descrescătoare a importanţei lor;

    - cantitatea din anumite ingrediente;

    - cantitatea netă pentru alimentele preambalate;

    - termenul de valabilitate;

    - condiţiile de depozitare sau de folosire;

    - denumirea şi sediul producătorului, al ambalatorului sau al distribuitorului; în cazul produselor din import se înscriu numele şi sediul importatorului sau distribuitorului înregistrat în România;

   - locul de origine sau de provenienţă a alimentului;

   - instrucţiuni de utilizare, atunci când lipsa acestora poate determina o utilizare necorespunzătoare a alimentelor;

   - concentraţia alcoolică pentru băuturile la care acesta este mai mare de 1,2% în volum;

   - o menţiune care să permită identificarea lotului;

   - menţiuni suplimentare de etichetare.

            Termenul de valabilitate reprezintă limita de timp, stabilită de producător, în care produsul poate fi consu-mat şi în care acesta trebuie să-şi menţină caracteristicile de calitate prescrise, dacă au fost respectate condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi consum stabilite.

            Informaţiile înscrise pe etichetă trebuie să respecte şi alte cerinţe, cum ar fi:

v toate menţiunile de pe etichetă trebuie să fie redactate în limba română, indiferent de ţara de origine a produsului;

v trebuie să fie lizibile şi inteligibile;

v trebuie să fie complete, corecte, precise şi explicite.

Ø  Etichetarea produselor textile – H.G. nr. 312/2001

            H.G. Nr. 527/2007 defineşte eticheta produselor textile astfel: „orice text scris, imprimat, litografiat, gravat sau ilustrat, care conţine elemente de identificare a produsului şi, după caz, instrucţiuni de utilizare, spălare sau călcare şi care însoţeşte produsul sau este aderent la ambalajul acestuia”.

            Elementele etichetei articolelor textile:

- denumirea produsului; - denumirea şi adresa producătorului; - marca de fabrică; - mărimea;

- modelul; - compoziţia fibroasă a ţesăturii utilizate; - instrucţiuni de întreţinere.

Ø  Etichetarea produselor cosmetice – lg. nr. 178/2000

            Eticheta produselor cosmetice conţine:

-          denumirea comercială a produsului,

-          numele şi datele de identificare ale producătorului şi/sau importatorului,

-          țara de origine pentru produsele fabricateîn afara statelor membre ale U.E.,

-          numărul lotului ori o indicație care să permită identificarea produsului,

-          conţinutul net, indicat în greutate sau volum, exceptând ambalajele care conțin mai puțin de 5 g sau ml, eșantioanele gratuite și dozele unice,

-          ingredientele utilizate, în ordine descrescătoare de mărime,

-          termenul de valabilitate,

-          instrucţiuni de folosire, conservare, îndepărtare,

-          condiţii de păstrare.

Ø  Etichetarea articolelor de încălțăminte – H.G. 26/2002

            Elementele etichetei articolelor de încălțăminte:

- denumirea produsului; - denumirea şi adresa producătorului; - marca de fabrică; - mărimea;

- modelul, culoarea; - materialele pentru partea superioară exterioară, partea interioară și talpa; - instrucţiuni de întreţinere.

            Etichetarea se face pe cel puțin unul dintre articolele de încălțăminte al fiacărei perechi și se realizează prin imprimare, lipire, ștanțare sau atașarea unei etichete. Eticheta trebuie să fie vizibilă, accesibilă și să nu inducă în eroare consumatorii, iar pictogramele să fie suficient de mari pentru ca informațiile conținute de acestea să fie ușor de înțeles.

Ø  Potrivit reglementărilor din România, eticheta produselor chimice (detergenţi, produse de întreţinere şi de curăţat)  conţine:

v  denumirea comercială a produsului;

v  denumirea şi adresa producătorului;

v  conţinutul net (indicat în unităţi de masă sau de volum);

v  compoziţia chimică (cu indicarea substanţelor componente şi a ingredientelor);

v  instrucţiuni de păstrare, utilizare şi dozare pentru domeniul de folosire recomandat (redactate sau traduse în limba română) după caz.

D. Norme referitoare la modul de înlocuire, remediere sau restituire a contravalorii pentru produsele cu defecte - Legea nr. 449/2003

            VÂNZĂTORUL este obligat să livreze consumatorului produse care sunt în conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare. El este răspunzător față de consumator pentru orice lipsă a conformității existentă la momentul când au fost livrate produsele. În cazul lipsei conformității, consumatorul are dreptul să i se aducă produsele la conformitate, fără plată, prin reparare sau înlocuire, în funcție de opțiunea acestuia, sau să beneficieze de reducerea corespunzătoare a prețului ori de rezoluțiunea contractului privind acele produse.

            Termenul „fără plată” se referă la costurile necesare aducerii produselor la conformitate, inclusiv costurile poștale, manopera și materialele.

            Consumatorul trebuie să informeze vânzătorul despre lipsa de conformitate în termen de două luni de la data la care a constatat-o. Până la proba contrară, lipsa de conformitate apărută în termen de 6 luni de la livrarea produsului se prezumă că a existat la momentul livrării acestuia, cu excepția cazurilor în care prezumția este incompatibilă cu natura produsului sau a lipsei de conformitate.

            Consumatorul poate solicita o reducere corespunzătoare a prețului sau rezoluțiunea contractului în oricare dintre urmatoarele cazuri:

a) dacă nu beneficiază nici de repararea, nici de înlocuirea produsului;

b) dacă vânzătorul nu a luat măsura reparatorie într-o perioadă de timp rezonabilă;

c) dacă vânzătorul nu a luat măsura reparatorie, fără inconveniente semnificative pentru consumator.

FORMULA CONTABILĂ

Unirea Principatelor Române la dirigenție

24 ianuarie 1859: Mica Unire – Unirea Principatelor Române sub Alexandru Ioan Cuza

Prima lege modernă a învăţământului românesc. Legea instrucţiunii publice din 1864

Odată cu unirea Principatelor Române sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza se trece la implementarea programelor paşoptiste, una dintre direcţii fiind reorganizarea instrucţiunii publice. În încercările de unificare a legislaţiilor celor două principate, Comisia de la Focşani, la propunerea lui Mihail Kogălniceanu, lucrează încă din iunie 1859 la elaborarea unui astfel mde proiect de lege. La 12 iulie 1860 avem deja un prim Proiect de lege organică pentru instrucţia publică în Principatele Unite. Acestui proiect avea să îi urmeze la numai câteva luni un altul, cu acelaşi nume, întocmit de Vasile Boerescu (în octombrie 1860).

Lucrarea de unificare legislativă era însă întârziată de starea de provizorat a instituţiilor nou-create. Situaţia se schimbă fundamental la 4 octombrie 1861, când un decret domnesc crea o comisie mixtă (cu câte opt membri din fiecare principat) pentru a trece imediat la unificarea legilor şi a regulamentelor administrative ale Principatelor Unite. În 11 decembrie 1861 se proclamă unirea definitivă a celor două principate, Moldova şi Muntenia, sub numele de Principatele Române Unite (până atunci fusese doar o uniune personală, sub Alexandru Ioan Cuza). În noile condiţii, în domeniul învăţământului se organizează şi funcţionează Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii (4 iunie 1862). La 20 martie fusese publicat Proiectul de lege pentru administraţia instrucţiei publice din Principatele Unite, care înfiinţa Consiliul superior al Instrucţiunii publice, în locul Eforiei Şcoalelor din Bucureşti şi al Consiliului Şcolar din Iaşi. La 2 august 1862, consiliul îşi începe activitatea. La cererea consiliului, Vasile Boerescu alcătuieşte singur un proiect de lege, pe care îl publică în octombrie 1863 sub numele de Proiect de lege asupra reorganizării instrucţiei publice din România. Susţinut de ministrul cultelor şi instrucţiei, Dimitrie Bolintineanu, proiectul a fost însuşit în decembrie 1863 de Consiliul de miniştri şi trimis spre deliberare Camerei Legiuitoare. Dezbătut la 11 martie 1864, a fost votat cu majoritate zdrobitoare. Astfel că legea a fost înaintată domnitorului spre sancţionare.

Sub titlul de Lege asupra instrucţiunii a Principatelor Unite Române va fi promulgată la 25 noiembrie 1864, cu numărul 1150, iar la 5 decembrie 1864 va fi publicată în Monitorul. Sunt date dispoziţii privind instrucţia primară, secundară, superioară şi particulară. Între principiile de bază cuprinse în lege găsim obligativitatea şi gratuitatea instrucţiei publice primare. Legea sancţiona cu amendă pe părinţii ai căror copii nu erau înscrişi sau care nu frecventau şcoala. Educația era gratuită pentru toţi copiii, indiferent de categoria socială din care făceau parte şi pentru ambele sexe. Se instituia laicizarea iar pentru a implementa eficient această reformă definitorie pentru evoluția statului, se acorda o importanță deosebită pentru pregătirea cadrelor didactice. O altă prevedere importantă a legii era aceea a unei singure programe şcolare atât pentru învăţământul primar din mediul orăşenesc, cât şi pentru cel din mediul rural. Programa era aceeași și în învățământul public și în cel privat. Liceul avea şapte clase, cu o pondere mai mare pentru disciplinele umaniste.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a însemnat o dezvoltare deosebită a învățământului românesc. În 1860 s-a înființat Universitatea din Iași, cea mai veche instituție românească de acest gen, iar în 1864 Universitatea din București. Se vor constitui tot în vremea lui Cuza Conservatoarele din Iași și București, școli de belle-arte, școala de silvicultură la Târgu-Neamț, o școală comercială în București și alta în Galați. Sporește numărul ”gimnaziilor”, adică al școlilor medii de cultură generală. Cel din Botoșani datează din 1859, iar în București iau naștere trei astfel de școli: ”Gheorghe Lazăr”, ”Matei Basarab” și ”Mihai cel Mare”, devenit apoi ”Mihai Viteazul”. La Ploiești se fondează gimnaziul ”Petru și Pavel”, la Focșani ”Unirea”. Și Craiova primește o astfel de instituție. Un spor asemănător constatăm la școlile normale unde se pregăteau învățătorii. În Moldova, în 1860, sub guvernul Kogălniceanu, numărul lor se ridicase la 4 (Botoșani, Ismail, Tecuci, Bacău). La Paris erau aproape 500 de studenți români, dintre care 82 de bursieri ai statului.

Ora de dirigernție a continuat cu prezentarea uniformelor militare din timpul domniei lui Cuza. Domnul colonel Cojocaru Stelian a descris uniforma militară din acea perioadă.

24 ianuarie 1859: Mica Unire – Unirea Principatelor Române sub Alexandru Ioan Cuza

La 24 ianuarie 1859 a avut loc Mica Unire – Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza. Mica Unire de la 1859 a fost primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român.

Unirea celor două principate a fost un proces care a început în 1848, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. În anul 1848 s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.

În Moldova, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în unanimitate, la 5 ianuarie 1859, reprezentantul „Partidei Naționale”, urmând ca ulterior într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate.

Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta Otomană și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenţiei din 1858 nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate,

În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin Constituția adoptată la 1 iulie 1866, Principatele Unite încep să se numească oficial România pentru ca la 1 decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România creându-se actualul stat.

Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de moldoveani, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Cuza s-a născut la 20 martie 1820. A învăţat până în 1831 la Iaşi, unde a avut colegi pe câţiva dintre viitorii săi colaboratori, între ei Vasile Alecsandri. E trimis apoi la Paris, unde îşi ia bacalaureatul în litere. S-a întors apoi în ţară şi a intrat în armată. S-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza în timpul evenimentelor din 1848 Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza; a reuşit apoi să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania. Cuza are ocazia să participe la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.

În timpul domnitorului Grigore Ghica s-a reîntors în ţară şi în perioada pregătirii Unirii îndeplinea funcţia de pârcălab de Galaţi. Ca forma de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat demisia din funcţia de pârcălab. Patriot cu idei liberale, nu radicale însa, Cuza a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României si al primului guvern unitar, prin reformele sale: adoptarea primei Constituții românești, reforma electorala, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrara, a învățământului, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.

Primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român a fost făcut la 24 ianuarie 1859, dar Marea Unire a avut loc în 1918 în Alba Iulia.

Surse: ziarulunirea.ro, istorie-pe-scurt.ro