11 aprilie 2019

Clasificarea cheltuielilor pentru calcularea costurilor

Clasificarea cheltuielilor pentru calcularea costurilor 

Activităţile desfăşurate în cadrul unei entităţi sunt consumatoare de resurse şi producătoare de rezultate. Prin transformarea lor în etalon valoric, consumurile devin cheltuieli iar rezultatele venituri. Astfel, cheltuielile în expresie bănească reprezintă utilizarea de resurse.
Pe măsură ce aceste resurse sunt consumate în vederea obţinerii de produse, lucrări şi servicii, cheltuielile devin costuri. 
Ca urmare, produsele, lucrările şi serviciile devin simultan purtători de costuri şi purtători de rezultate. Orice cheltuială devine şi cost în măsura în care reprezintă un consum de resurse aducător de venituri. 
Calculaţia costurilor face obiectul contabilităţii de gestiune în scopul urmăririi contribuţiei activităţii desfăşurate de entitate la obţinerea rezultatelor. 
Contabilitatea de gestiune reprezintă un al doilea palier pe care este organizat sistemul dualist de contabilitate alături de contabilitatea financiară. 
Contabilitatea financiară înregistrează circuitul informaţiei contabile în scopul determinării rezultatului financiar iar contabilitatea internă de gestiune oferă informaţii pentru calculul şi controlul costurilor şi al rezultatelor analitice pe feluri de produse, lucrări, servicii, subdiviziuni organizatorice. 
Sursa de informaţii pentru calculul costurilor o reprezintă cheltuielile care sunt înregistrate în contabilitate în momentul efectuării lor de către contabilitatea financiară în conturile specifice din clasa 6 de conturi Conturi de cheltuieli. 
Contabilitatea financiară înregistrează cheltuielile pe categorii de activităţi (exploatare, financiară, extraordinară) iar în cadrul lor pe elemente de primare de cheltuieli după natura lor (cheltuieli cu materiile prime, cheltuieli cu materialele consumabile, cheltuieli cu energia şi apa, cheltuieli cu personalul s.a.m.d). 
De aici, cheltuielile încorporabile în costuri sunt preluate de contabilitatea internă de gestiune, structurate după destinaţie, pe activităţi, secţii, faze de fabricaţie, centre de costuri, centre de profit etc. şi sunt prelucrate prin metode şi procedee specifice. 
Cheltuielile încorporabile în costuri sunt cheltuieli dependente de
cost, care formează substanţa acestuia. Ele sunt de regulă cheltuielile de exploatare. 
Cheltuielile neîncorporabile în costuri sunt acele cheltuieli care, deşi înregistrate în contabilitatea financiară după natura lor economică, nu condiţionează realizarea produselor, lucrărilor sau serviciilor şi nu se includ în costuri (de regulă cheltuieli financiare şi extraordinare). 

Clasificarea cheltuielilor se poate realiza după mai multe criterii 

Colectarea cheltuielilor de producţie se prezintă în următoarea succesiune de etape, între care există o strânsă legătură de interdependenţă: 
1. Identificarea categoriilor de cheltuieli aferente producţiei. 
2. Gruparea cheltuielilor pe locuri sau zone de cheltuieli: atelier, secţie, centre de producţie, sector administrativ, sector comercial etc. 
3. Gruparea în cadrul locurilor de cheltuieli pe obiecte de calculaţie: produs, fază lucrare, serviciu, fază de fabricaţie, comandă, lot de produse, operaţie tehnologică etc. 
4. Gruparea în cadrul obiectului de calculaţie pe articole de calculaţie: materii prime şi materiale directe, salarii directe, alte cheltuieli de fabricaţie, cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor, cheltuieli generale ale secţiei etc. 

Zonele de cheltuieli sunt compartimente organizatorice tehnico-productive şi administrative. Obiectul de calculaţie reprezintă diviziunea tehnică şi economică în funcţie de care sunt grupate cheltuielile, în vederea determinării costurilor. 
Articolul de calculaţie reprezintă un element sau mai multe elemente de cheltuieli cu aceeaşi destinaţie sau funcţie economică. 
Nomenclatura tip a articolelor de calculaţie următoarele structuri: 





03 aprilie 2019

Cheltuieli pentru finanțarea acțiunilor socioculturale













sursa: Finanțe și Fiscalitate

Fluxurile de circulație într-o unitate economică

Fluxurile de circulație într-o unitate economică



Fluxurile de circulație într-o unitate economică sunt: informaţional, al mărfurilor, de personal, al clienților

Fluxurile de informațional într-o unitate economică


Fluxul informațional este un ansamblu de principii, metode, mijloace și procedee utilizate într-o unitate pentru culegerea, înregistrarea, prelucrarea, stocarea și/sau transmiterea, analiza și valorificarea informațiilor economice necesare organelor de conducere în vederea luării deciziilor

Instrumente software/pachete care asigură un management automatizat al întregului proces de producție și distribuție sau doar al unei părți a acestuia.


sursa: https://www.academia.edu

Fluxurile de circulație a mărfurilor într-o unitate economică


Procesul tehnologic al unui magazin este considerat un sistem de activităţi principale şi secundare desfăşurate simultan sau succesiv. 

Procesele principale se desfăşoară în sala de vânzare şi sunt reprezentate de toate activităţile care contribuie în mod direct la desfacerea mărfurilor. 

Procesele secundare se desfăşoară în spaţiile auxiliare ale magazinului şi sunt reprezentate de activităţi conexe, de susţinere, facilitare a celor din prima categorie.


I. PROCESE SECUNDARE

a. Recepţia mărfurilor

- preluare de la furnizori;

- dezambalarea;
- verificarea documentelor însoţitoare,
- identificarea mărfurilor;
- controlul cantitativ (numărare, cântărire) şi calitativ (integral sau prin sondaj);
b. Depozitarea mărfurilor
- aşezare în rafturi, pe palete, în stive;
- conservare (păstrare)
- manipulare şi transport;
c. Pregătirea mărfurilor pentru vânzare
- sortare;
- porţionare;
- prelucrare;
- cântărire;
- preambalare şi ambalare;
- marcarea preţului;
- ştergere de praf;
- montare şi alte operaţii care asigură utilitatea produsului
- transportul mărfurilor în sala de vînzare;

II. PROCESE PRINCIPALE
a. Prezentarea şi vânzarea mărfurilor
- repartizarea sortimentului în sala de vânzare;
- expunerea mărfurilor pe mobilier;
- marcarea preţurilor la locul de amplasare pe mobilier;
- oferirea de consultanţă;
- demonstraţii practice la locul de vânzare;
- (uneori) întocmirea, ataşarea bonurilor de plată;
b. Încasarea şi eliberarea mărfurilor
- (uneori) transportul mărfurilor spre casă;
- înregistrarea preţurilor;
- calcularea sumei de plată;
- primirea contravalorii mărfurilor;
- (uneori) ambalarea şi eliberarea mărfurilor;

III. PROCESE SECUNDARE
a. Circulaţia ambalajelor goale
- (uneori) preluarea ambalajelor de la clienţi;
- restituirea sumei de garanție;
- gruparea pe tipuri de ambalaje (cutii, cartoane, recipienți, etc);
- transportul ambalajelor.

Elementele generale ale tehnologiei comerciale se se adaptează la specificul fiecărui tip de magazin.

Fluxurile de circulație ale clienților într-o unitate economică

Fluxul cumpărătorilor cuprinde căile de circulaţie ale acestora de la intrarea în magazin către locurile de vânzare a mărfurilor şi de la acestea la ieşire. 
Întrucât este elementul principal de funcţionalitate a magazinului trebuie să permită accesul comod al cumpărătorilor (intrarea în magazin, alegerea mărfurilor, achitarea, ridicarea lor şi ieşirea din magazin) continuu, fără fragmentări artificiale sau forţate, fără să stânjenească posibilitatea obţinerii unei viziuni de ansamblu asupra întregului sortiment de mărfuri expus în sala de vânzare.
Realizarea culoarelor de circulaţie a cumpărătorilor poate fi considerată optimă în condiţiile în care se respectă un paralelism cu sursele de iluminare în aşa fel încât sursele de lumină să fie stabilite deasupra culoarelor de trecere, stabilind astfel o marcare indirectă a fluxului şi o iluminare uniformă a mărfurilor.
Spaţiile destinate circulaţiei în marile magazine vor fi realizate fără încrucişări şi cu posibilităţi de evacuare rapidă a cumpărătorilor şi personalului în caz de necesitate.
Necesitatea deplasării pe verticală în marile unităţi comerciale este considerată de cumpărători ca o dificultate, deoarece scările rulante şi lifturile nu rezolvă în totalitate fluxul acestora care are un caracter şi o intensitate neuniformă între etaje. Scările rulante sunt cele mai indicate pentru transportul cumpărătorilor pe verticală. Ele se montează perechi şi în sens invers şi permit un flux curent al clienţilor. Încă de pe scara rulantă cumpărătorul poate avea o privire asupra sălii de vânzare.
Factorii care determină fluxurile clienţilor: 
-forma de vânzare practicată;
-mărimea şi forma suprafeţei de vânzare; 
-mărimea şi localizarea căilor de circulaţie;
-particularităţile constructive ale magazinului (dispunerea punctelor fixe - intrări, ieşiri, scări rulante, lifturi);
-dispunerea spaţială a mobilierului comercial în sala de vânzare.

Fluxurile personalului într-o unitate economică

Fluxul personalului este organizat separat de fluxul cumpărătorilor, în cazul magazinelor mari sau moderne, dar se suprapune cu fluxul mărfurilor, accesul personalului se realizează printr-un punct controlat iar circulația personalului spre grupurile sanitare se face pe un circuit secundar.




.
sursa: https://www.scribd.com/document/88676856/Fluxul-de-circulatie;
https://www.academia.edu/23737583/Sisteme_informatice_pentru_gestionarea_marfurilor_subproduselor_si_componentelor

02 aprilie 2019

Standardizarea produselor și serviciilor HACCP

Standardizarea produselor și serviciilor HACCP

Acronimul HACCP își are originea în limba engleză și presupune o identificare sistemică a riscurilor și a metodelor de prevenire a riscurilor asociate cu industria alimentară.

Definiție HACCP este un ghid de bune practici de igienă impus de legislația românească în concordanță cu directivele Comisiei Europene care conține o serie de principii și proceduri de siguranță alimentară ce trebuiesc aplicate de operatorii economici pentru a preveni îmbolnăvirea populației.

HACCP – integrarea în standardizare și reglementare legală

Sistemul HACCP a devenit treptat, la nivel mondial, sinonim cu siguranța alimentară iar de câțiva ani este integrat direct în cadrul reglementarilor naționale specifice.
Metodologia HACCP este considerată referință pentru o serie de organizații de anvergură, cum ar fi IFS (International Food Standard) sau BRC (British Retail Consortium) a devenit un referențial pentru producătorii și furnizorii de produse alimentare, normele sistemului trebuind a fi respectate cu strictețe pentru ca aceștia să fie integrați marilor lanțuri de distribuție.
Sistemul HACCP a fost folosit ca inspirație pentru crearea unor standarde naționale, cum ar fi, spre exemplu, standardul danez DS 3027 (se bazează pe HACCP), standardul marocan NM 08.0.002 (sistem de management al siguranței alimentare – cerințe), reglementarea franceza FD V01-006 etc
Comisia Codex Alimentarius, organismul internațional care fundamentează standardizarea alimentară supravegheat de către agențiile UN, Organizația pentru Alimente și Agricultură (Food and Agriculture Organization –FAO ) cât și Organizația Mondială a Sănătății (World Health Organization –WHO) recomandă adoptarea pe scară largă a metodologiei HACCP.

În prezent, cei mai importanți jucători pe piața alimentară (distribuitori, fabricanți, prestatori de servicii) cer ca furnizorii lor să desfășoare programe de siguranță alimentară bazate pe HACCP.
De asemenea, ei solicită ca produsele nealimentare și serviciile primite din partea terților să fie compatibile cu propriul lor program HACCP.

Sistemul HACCP este o lucrare scrisă care conține o serie de principii și proceduri ce trebuiesc implementate de toți operatorii economici care activează în industria alimentației publice pentru a preveni îmbolnăvirea populației. Printre aceste proceduri se numără procedura de autocontrol, procedura de rechemare de pe piață a produselor neconforme sau procedurile de igienizare.
Acest plan de igienă alimentară și siguranța alimentului este impus de lege pentru restaurante, shaormerii, patiserii, cofetării, covrigării, magazine alimentare, pizzerii, cafenele, baruri, pub-uri, cluburi, etc. în general tuturor agenților economici care activează în industria alimentației publice și care servesc publicului larg băuturi sau produse alimentare.

Normele de igienă aplicabile pentru principalele categorii de activitate:

Plan HACCP Restaurant: conform legislației în vigoare, un set de reguli de igienă alimentară ce trebuiesc respectate și aplicate de restaurante. În acest plan se identifică potențiale riscuri de contaminare a alimentelor și/sau a băuturilor și se elaborează o serie de măsuri pentru prevenirea acestor riscuri; sunt nuanțate și regulile de igienă ce trebuiesc respectate de angajați și personalul de la bucătărie. 
Plan HACCP Shaormerie/Fast-Food: se axează în principal pe regulile de igienă a alimentului și anume procesarea, pregătirea și servirea produselor specifice. Sunt prezentate o serie de măsuri preventive de igienă care ating întregul lanț de procesare, transport și servire a produselor specifice.
Plan HACCP Cofetărie/Patiserie: se concentrează pe identificarea riscurilor și elaborarea măsurilor de prevenire a acestor riscuri în ceea ce privește procedurile de transport și procesare a materiilor prime și vânzarea produselor finite. Se au în vedere norme de siguranță alimentară ce trebuiesc aplicate de personalul implicat în acest proces.
Plan HACCP Bar/Cafenea: se identifică riscurile și se elaborează metode de combatere a acestor riscuri în ceea ce privește transportul, recepția și servirea băuturilor și a alimentelor; și norme de siguranță alimentară ce trebuiesc aplicate de personalul implicat în acest proces.
Plan HACCP Măcelărie: conține o serie de proceduri ce trebuiesc respectate și implementate pentru a evita îmbolnăvirea populației. Printre aceste proceduri se numără, procedura de tranșare, procedura de etichetare și stabilire a tras abilității produselor, procedura de autocontrol și procedura de igienizare. Având în vedere riscul ridicat de contaminare cu virusuri și bacterii patogene a cărnii proaspete, se recomandă ca măcelăriile să implementeze sistemic toate normele de igienă alimentare impuse de legislația în vigoare.

Reglementări legislative privind calitatea produselor şi serviciilor


Reglementări legislative privind calitatea produselor şi serviciilor

Principalele acte normative:


- Ordonanța Guvernului nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor, care stabileşte cadrul legislativ şi instituţional, amendată şi modificată prin Ordonanţe ale Guvernului şi legi ulterioare; 
- Hotărârea Guvernului nr.251/1994 de înfiinţare a consiliilor consultative de protecţie a consumatorilor; 
- Hotărârea Guvernului nr.625/1999 de înfiinţare a Centrului Național pentru Încercarea şi Expertizarea Produselor - LAREX; 
- Ordonanța Guvernului nr.106/1999 privind contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale, aprobată prin legea nr.60/2002; 
- Ordonanţa Guvernului nr.88/2000 privind crearea cadrului juridic pentru înfiinţarea Centrului de Consultanţă şi Informare a Consumatorilor; 
- Legea nr.123/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți şi consumatori, modificată prin legea 65/2002; 
- Legea nr.148/2000 privind publicitatea, modificată şi completată prin legea nr.283/2002; 
- Hotărârea Guvernului nr. 681/2001 privind înființarea, organizarea şi funcționarea Comitetului Interministerial pentru Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor; 
- Hotărârea Guvernului nr.574/2001 pentru aprobarea Strategiei ANPC pe perioada 2001-2004; 
- Legea nr.37/2002 care aprobă O.G. nr.58/2000 ce conține prevederile Directivei nr.92/59/EC privind securitatea generală a produselor şi O.G. nr.87/2000 ce conține prevederile Directivei nr.85/374/EC privind răspunderea producătorilor pentru defectele produselor; 
- Legea nr.322/2002 de aprobare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.146/2001 pentru completarea O.G. nr.21/1992 privind protecția consumatorilor; 
- Hotărârea nr. 403/2002 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 329/2001 privind importul și comercializarea unor produse folosite;
- Hotărârea Guvernului nr.409/2002 privind controalele de conformitate cu reglementările privind securitatea produselor;
- Hotărârea Guvernului nr.755/2003 de stabilire a atribuțiilor ANPC.

despre ANPC

20 martie 2019

CARACTERISTICILE CALITĂTII PRODUSELOR SI SERVICIILOR

CARACTERISTICILE CALITĂȚII PRODUSELOR ȘI SERVICIILOR 


Elemente de definire a caracteristicilor calității 

Standardul ISO 9000 din 2000 definește termenul de caracteristică în sensul de “însușire distinctivă”, iar caracteristicile calității ca fiind “caracteristici intrinseci ale unui produs, proces sau sistem, referitoare la o cerință”. 
Caracteristicile calității reprezintă acele proprietăți ale entităților prin intermediul cărora se evaluează, la un moment dat, gradul de satisfacere a cerințelor clienților.

Caracteristicile calității produselor

Pot fi definite următoarele categorii de caracteristici ale calității produselor: tehnice, estetice, economice, sociale și de utilizare. 
Delimitările categoriilor de caracteristici ale calității produselor: 
- caracteristicile tehnice se referă la proprietățile intrinseci ale produselor, ele având un rol determinat în asigurarea funcționării acestora; sunt obiective determinabile prin metode de laborator fiind prevăzute în standarde. 
- caracteristicile funcționale se referă la comportarea în utilizare a produselor, exprimându-se prin intermediul disponibilității produselor. 
Disponibilitatea reprezintă aptitudinea unui produs de a-și îndeplini funcția specificată, la un moment dat sau într-un interval de timp prestabilit. 
- caracteristicile estetice exprimă gradul de perfecțiune a produselor, cumulând cerințele spirituale ale individului și societății față de acestea; categoriile estetice au un rol determinant în luarea deciziei de cumpărare, mai ales cele puternic influențate de modă. 
- caracteristicile economice sunt caracteristicile care influențează în mod direct costurile în utilizare. 
- caracteristicile sanogenetice ale produselor influențează în mod hotărâtor mediul înconjurător. 

Caracteristicile calității serviciilor 

Definirea calității serviciilor implică luarea în considerare a două aspecte: 
a) calitatea prestării serviciilor 
b) calitatea serviciilor ca rezultat al acestui proces 

Luând în considerare cele două aspecte, componentele calității serviciilor sunt următoarele: 
- calitatea prestării serviciului, care este determinata de: calitatea personalului, a echipamentelor și a altor resurse utilizate, spațiul disponibil, ambianța în care se prestează serviciul. 
- disponibilitatea serviciului este condiționată de respectarea termenelor stabilite pentru livrare, de promptitudinea servirii clientului, de furnizarea serviciului la momentul potrivit. 
- calitatea accesului la serviciu – o importanță covârșitoare au în acest sens mesajele publicitare, oferirea unor pliante de prezentare a serviciilor prin agențiile de turism. 
- calitatea relației cu prestatorul de serviciu este determinată de modul în care este primit clientul, atenția care i se acordă, modul în care îi sunt receptate dorințele. 
- calitatea informațiilor furnizate, respectiv a sugestiilor făcute clientului, depinde de claritatea, precizia și pertinența acestora, de calitatea documentelor prezentate clientului; calitatea sugestiilor făcute se poate evalua prin pertinenta răspunsurilor date clientului, sfaturi privind apelarea la anumite servicii, adaptarea acestora la situația concretă a unui anumit client. 
- calitatea susținerii satisfacției clientului – condiția elementară o reprezintă identificarea nemulțumirilor clienților și eliminarea cauzelor care au generat aceste nemulțumiri; o serie de întreprinderi oferă servicii suplimentare, față de cele declarate inițial.