Funcţiunile întreprinderii

 În cadrul firmelor, funcţiunile nu prezintă aceeaşi intensitate de manifestare în fiecare etapă de dezvoltare a acestora, de aceea ele se pot prezenta în următoarele situaţii:

• potenţială sau virtuală, atunci când din anumite raţiuni, ce ţin de asigurarea unei eficienţe, atât în firma respectivă, cât şi la nivelul sistemului din care face parte, ea nu se manifestă într-o anumită perioadă;
• integrală, atunci când unele activităţi specifice sunt desfăşurate în cadrul firmei, iar altele, de o amploare şi complexitate deosebită, se desfăşoară la un nivel ierarhic superior;
• reală şi efectivă, când ansamblul activităţilor specifice acesteia se desfăşoară în cadrul firmei respective.

Realizarea obiectivelor stabilite pentru o perioadă în cadrul firmei depinde de manifestarea în strânsă interdependenţă a tuturor funcţiunilor sale, cu intensităţi diferite, în funcţie de etapa de dezvoltare a acesteia şi de natura şi nivelul obiectivelor stabilite.

Unanim recunoscute ca funcţiuni ale unei firme sunt:

1.       funcţiunea de cercetare-dezvoltare;

2.       funcţiunea de producţie;

3.       funcţiunea comercială;

4.       funcţiunea financiar-contabilă;

5.       funcţiunea de personal. 

1.       Funcţiunea de cercetare-dezvoltare

            Funcţiunea de cercetare-dezvoltare este reprezentată de ansamblul activităţilor care se desfăşoară în cadrul firmei în vederea realizării obiectivelor din domeniul producerii de idei noi şi a transformării ideilor în noutăţi utile dezvoltării în viitor a acesteia.

            Importanţa acestei funcţiuni constă în necesitatea adaptării permanente a firmelor la noile descoperiri ale ştiinţei şi tehnicii contemporane. O firmă în cadrul căreia funcţiunea de cercetare-dezvoltare nu se manifestă, chiar în ipoteza în care celelalte funcţiuni acţionează ideal, este sortită stagnării.

            Funcţiunea de cercetare-dezvoltare are un caracter complex prin faptul că se manifestă în toate domeniile. De aceea, limitarea domeniului la activitatea de producţie, folosirea pentru activităţile componente doar a cadrelor tehnice, fără a lua în considerare întreaga sferă de cuprindere (probleme economice, de management) are repercusiuni negative asupra eficienţei activităţii de ansamblu a unităţii.

            Dintre principalele activităţi ale acestei funcţiuni pot fi enumerate:

• cercetarea ştiinţifică, ingineria tehnologică şi introducerea progresului tehnic, care are ca scop descoperirea de idei noi sau implementarea în practică a noilor cunoştinţe;
• investiţii şi construcţii, ca ansamblul atribuţiilor firmei referitoare la transformarea resurselor materiale, financiare şi de muncă în fonduri fixe, prin realizarea de noi capacităţi de producţie, modernizarea, dezvoltarea, reconstrucţia şi reînnoirea fondurilor fixe existente;
• organizarea producţiei şi a muncii, ca ansamblul atribuţiilor creativ-inovative din domeniul introducerii unor noi metode, tehnici şi instrumente de organizare şi management a activităţii productive.

            Un obiectiv important al firmei, dar specific, în primul rând, acestei funcţiuni, este economisirea resurselor de muncă, materiale, financiare, însă, în special, de energie.

2.       Funcţiunea de producţie

Funcţiunea de producţie reprezintă ansamblul activităţilor de bază, auxiliare şi de servire prin care se realizează obiectivele din domeniul fabricării produselor, elaborării lucrărilor, prestării serviciilor în cadrul firmei.

            Funcţiunea de producţie cuprinde, în principal, următoarele activităţi:

• fabricarea sau exploatarea, constând în transformarea obiectelor muncii în produse, servicii, lucrări care fac obiectul de bază al activităţii întreprinderii;
• controlul tehnic de calitate (CTC) al materiilor prime, semifabricatelor, ansamblurilor pe întregul flux de fabricaţie, precum şi al produselor finite potrivit metodelor, frecvenţei şi cu mijloacele prevăzute în documentaţia tehnică;
• întreţinerea şi reparea utilajelor, în vederea menţinerii acestora în stare de funcţionare, preîntâmpinării şi evitării, pe cât posibil, a efectelor uzurii fizice şi morale a acestora;
• producţia auxiliară, prin care se asigură condiţiile pentru buna desfăşurare a fabricaţiei de bază din cadrul firmei.

Desfăşurarea activităţilor cuprinse în funcţiunea de producţie reprezintă o condiţie necesară realizării obiectivelor fundamentale, dar nu şi suficientă, astfel că, în mod eronat, unii conducători îşi concentrează întreaga atenţie asupra producţiei, a obligaţiilor cotidiene, în detrimentul celor de perspectivă.

3.       Funcţiunea comercială

            Funcţiunea comercială cuprinde activităţile menite să concure la realizarea obiectivelor din domeniul stabilirii legăturilor unităţilor economice cu mediul, în vederea procurării mijloacelor necesare şi desfacerii produselor, serviciilor şi lucrărilor care fac obiectul de bază al unităţii.

            Această funcţiune cuprinde trei activităţi principale:

• aprovizionarea tehnico-materială, menită să asigure în mod complet, complex şi la timp mijloacele de producţie necesare desfăşurării neîntrerupte şi în condiţii bune a proceselor de producţie;
• desfacerea, vizând livrarea produselor, serviciilor şi lucrărilor, precum şi încasarea contravalorii acestora, deci trecerea produselor din sfera producţiei în sfera circulaţiei;
• marketingul, având drept scop crearea şi descoperirea necesităţilor consumatorilor în vederea orientării producţiei proprii spre satisfacerea acestor necesităţi.

În condiţiile unei pieţe în continuă schimbare, creşte rolul funcţiunii comerciale în sensul cunoaşterii, sistematizării şi interpretării informaţiilor din mediu, în vederea organizării activităţii viitoare.

4.       Funcţiunea financiar-contabilă

Funcţiunea financiar-contabilă reprezintă ansamblul activităţilor prin care se realizează obiectivele privind obţinerea şi folosirea mijloacelor financiare necesare unităţii, precum şi înregistrarea şi evidenţa în expresie valorică a fenomenelor economice din cadrul unităţii.

            În general, rolul funţiunii financiar-contabile este static, pasiv, dacă avem în vedere, mai ales, evidenţa rezultatelor, ceea ce poate constitui uneori un obstacol în introducerea noului şi chiar în manifestarea celorlalte funcţiuni. De aceea, pentru ca rolul ei să devină activ este necesar să se adopte cunoaşterea operativă a rezultatelor economice ale unor activităţi.

            Între activităţile acestei funcţiuni se pot evidenţia:

• activitatea financiară, care se referă la obţinerea şi folosirea raţională a mijloacelor financiare necesare firmei;
• activitatea contabilă, care vizează înregistrarea şi evidenţa în expresie valorică a fenomenelor economice din cadrul firmei.

5.       Funcţiunea de personal

            Funcţiunea de personal cuprinde ansamblul activităţilor desfăşurate în cadrul firmei pentru realizarea obiectivelor din domeniul asigurării şi dezvoltării potenţialului uman necesar.

Principalele activităţi cuprinse în această funcţiune se referă la: planificarea, promovarea, retribuirea şi protecţia personalului.

            În manifestarea acestei funcţiuni, conducerea trebuie să asigure, în orice moment, un echilibru între interesele angajaţilor şi obiectivele unităţii. Acest echilibru este greu de realizat având în vedere diversitatea reacţiilor indivizilor care compun colectivitatea din unitatea economică.

CONTABILITATEA DECONTĂRILOR CU TERȚII

1.DELIMITARI SI STRUCTURI PRIVIND DECONTARILE CU TERTII

Ca urmare a activitatii desfasurate de orice societate aceasta intra in relatii cu persoane fizice sau juridice.

Prin categoria de decontari cu tertii sunt delimitate toate datoriile si creantele fata de terte persoane, cu termen de decontare pe termen scurt.

De asemenea, sunt incluse in categoria decontarilor cu tertii si decontarile intre exercitiile financiare determinate de valorile de regularizare de la un exercitiu la altul.

Nu sunt incluse in categoria decontarilor cu tertii datoriile si creantele financiare determinate de creditele pe termen scurt primite respectiv acordate de intreprindere.

 

2. EVALUAREA DATORIILOR SI CREANTELOR

Evaluarea datoriilor si creantelor se face in momentul aparitiei lor la valoarea nominala astfel:

-la data aparitiei datoriilor

-la data aparitiei creantelor

Valoarea nominala a datoriilor si creantelor este data de suma inscrisa in documentele care consemneaza aparitia lor.

Creantele si datorile in devize se inregistreaza in contabilitate in lei, la cursul de schimb in vigoare la date efectuarii operatiilor prin care acestea s-au constituit.

Pe parcursul lichidarii, deci a platii datoriilor si a incasarii creantelor, diferentele de curs valutar intre data inregistrarii si data incasarii respectiv platii se inregistreaza ca venituri sau cheltuieli financiare.

Daca la sfarsitul exercitiului financiar datoriile si creantele in valuta nu sunt lichidate se face conversia lor in functie de cursul valutar existent la finele anului si se inregistreaza in conturile de diferente de conversie activ pt diferente nefavorabile si pasiv pt diferentele favorabile.

Ele se reiau la inceputul exercitiului urmator.

 

3.CONTABILITATEA OPERATIILOR PRIVIND DECONTARILE CU FURNIZORII

Dupa natura cumpararilor efectuate distingem 2 categorii de datorii la furnizori:

-pentru cumparari de bunuri si servicii destinate activitatii de exploatare

-pentru cumparari de imobilizari

 

Dupa modalitatea stingerii datoriilor:

-datorii din cumparari pe credit comercial cand decontarea se face pe baza de instrumente obisnuite cum ar fi factura

-datorii din cumparari pe credit cambial de genul tratei sau biletului la ordin.

 Pentru decontarile cu furnizorii se utilizeaza urmatoarele conturi:

 D                                                                      401                                                                     C

- plata datoriei fata de furnizor	- datorii create fata de furnizor in momentul achizitiei
SC=valoarea datoriei ramase fata de furnizor

 

CONTUL 403 EFECTE DE PLATIT Pasiv

se tine evidenta obligatiilor de plata stabilite pe baza de efecte comerciale

 D                                                                      403                                                                     C

platile efectuate la scadenta pe baza de efecte comerciale512	valoarea acceptata a cambiilor sau a biletelor la ordin ubscrise 401
	SC = valoarea efectelor de platit

 

CONTUL 404 FURNIZORI DE IMOBILIZARI

-cont de pasiv

-se tine evidenta obligatiilor de plata fata de furnizorii de imobilizari corporale sau necorporale

-aceeasi functiune ca 401 furnizori. -urmează update-

Stiluri de negociere ca rezultat al influențelor culturale

Negociatori din tari diferite pot avea perceptii diferite date de o anumita situatie intalnita in procesul negocierii. Ei se deosebesc prin obiceiuri, traditii, deprinderi colective, experienta etc. Pentru a deveni performant un negociator trebuie sa-si contureze un stil de negociere potrivit propriilor sale aspiratii, avand in vedere particularitatile culturii careia ii apartine. Ca regula generala nu se recomanda imitarea unui stil care apartine altei culturi, consecinta constand pe de alta parte in punerea in evidenta a punctelor slabe caracteristice respectivului negociator si pe de alta parte in estomparea fortelor proprii. 

In conditiile in care modalitatiile de lucru sunt diferite de la o tara la alta, trebuie respectat stilul de lucru al partenerului, dar in anumite limite pentru a nu intra in zona de amabilitati excesive care sa ne afecteze prestigiul. 

Capacitatea de a discerne rolul comportamentului si cunoasterea diferentelor specifice reprezinta fatori importanti in negocierile interculturale.

Stilul englez. Negociatorul englez poate trece drept amator sau naiv, desi este foarte bine pregatit. Se prezinta la intalnirea de negociere cu punctualitate, este protocolar si politicos. De obicei, englezul are scheme de negociere riguros elaborate si fise despre partenerii de negocieri. Puternica traditie a claselor sociale face ca securitatea sa fie un obiectiv de baza, desi placerea este prezentata ca un scop in viata.

Stilul nord-american este asemanator celui englez. Negociatorul american va demara negocierea intr-o atmosfera calda, lipsita de formalism. Stilul american, in ansamblu, se caracterizeaza prin profesionalism. Punctul vulnerabil il reprezinta lipsa de cunostinte fata de tari si culturi straine, ceea ce merita sa fie exploatat. La randul lor, canadienii au una dintre cele mai pronuntate orientari pe termen scurt. 

Stilul arab. Este, in general, un stil dezordonat, aparent lipsit de logica, in care timpul nu conteaza, iar negociatorul se ocupa si de alte lucruri in timpul negocierii propriu-zise - raspunde la telefon, semneaza hartii, bea cafea. Increderea negociatorului arab se castiga greu. Negocierea cu un astfel de partener poate sa fie adesea dificila. Aprecierea negociatorului arab poate fi castigata, insa usor de partenerii care dovedesc cunoasterea culturii si intelegerea modului de viata arab. In cultura araba, cu cat negocierea dureaza mai mult timp, omul de afaceri respectiv este mai apreciat. 

Stilul japonez se recunoaste prin formalism, ritualuri legate de protocol, iar tinuta partenerilor de negociere caracterizata prin sobrietate in imbracaminte si, obligatoriu, carti de vizita, este un imperativ. Gesturi obisnuite in Occident - de apropiere amicala precum batutul pe umar, stransul mainii, sarutul mainii - pot provoca adevarate crize, fiind neconforme culturii japoneze. Niponii prefera raspunsurile vagi si nu apreciaza graba. Sunt perfectionisti in indeplinirea intocmai a contractelor. 

Stilul chinez este marcat de reputatie. Negociatorul chinez este bine pregatit, cu o inalta specializare si aparent modest. Echipele includ specialisti si experti care, consultandu-se permanent, obosesc pana la extrem partenerul de negociere. Desi negocierile cu un astfel de partener sunt dificile, obligatiile, o data asumate prin finalizarea tranzactiei, sunt riguros respectate. Sunt gazde ospitaliere, care stiu sa faca si sa aprecieze complimentele.

Stilul francez este elastic si elegant. Negociatorul francez considera negocierea ca fiind o competitie antagonista, lipsita de scrupule. In faza de incheiere, francezul poate sa devina, uneori, arogant. Evident, aceasta atitudine poate fi caracteristica si altor culturi. Francezii pun mare accent pe logica si pe ratiune, tinand seama de opiniile individuale. 

Stilul italian este caracterizat prin crearea unui mediu prietenos si cald. Negocierile cu un partener italian vor incepe deschis si cu salutari ceremonioase. Protocolul trebuie sa fie rafinat, italienii apreciind muzica, bauturile fine si mesele Negocierea comerciala copioase. Chiar daca afacerea incheiata este profitabila, negociatorii italieni nu renunta la placerea de a se tocmi. 

Stilul nord-european este unul rece, cu negociatori precauti si reticenti, care vorbesc putin dar consistent. Au o pregatire profesionala de exceptie, dublata de studii temeinice de psihologie si sunt capabili sa citeasca si sa interpreteze toate mesajele partenerilor (intonatie, nonverbalul etc.). Ei fructifica la maxim informatiile furnizate de un partener insuficient de abil. Sunt punctuali, seriosi si modesti. Nordicii pot fi totusi sensibilizati prin atentii protocolare, dar numai cu valoare simbolica. Danemarca si celelalte tari scandinave se caracterizeaza prin acceptarea unui risc mai mare de afacere. 

Stilul german este un stil clar, ferm, bazat pe logica, aproape matematic. Negociatorul german isi face riguros pregatirile pentru intalnire, nu emite pretentii exagerate, dar nici nu va face compromisuri radicale. Pentru a contracara un astfel de stil, este bine a se crea un mediu de negociere specific partenerului de negociere, caracterizat prin rigurozitate, inclusiv a detaliilor, dar si prin solutii noi si originale, ce nu au fost anticipate.

Stilul rusesc

Neexistand scoli de profil pana in ani '90 care sa asigure pregatirea oamenilor de afaceri, rusii s-au vazut nevoiti sa faca acest lucru din mers. In negocieri rusii incearca sa fie cat mai formalisti pentru a suplini lipsa experientei in acest domeniu.

Pozitiile lor initiale sunt ferme, nivelul pretentiilor formulate frizand in multe situatii cu ridicol. Considera ca relatiile personale nu sunt importante in asigurarea succesului tratativelor.

Rusii in general nu sunt predispusi in a acorda concesii, deoarece acest fapt este perceput ca o slabiciune. Precum americanii, rusii sunt individualisti urmarind ca in urma negocierii castigurile lor sa fie mult mai mari decat cele obtinute de oponent.

Ignora termenele limita si folosesc tactici emotionale manifestate prin inrosirea fetei, accentuarea cuvintelor, enervare, parasirea aroganta a mesei tratativelor.